Kengo Kuma ne propune o expoziție numită Onomatopoeia Architecture. Trebuie parcursă în tihnă, ba chiar de măcar două ori (la a treia deja prinde sens - adică îl produce în timp ce parcurgi, dextrogir, spațiul). Foarte pe scurt, autorul propune o serie de onomatopee din japoneză, care se pronunță dublate, fiecare cuplu este dublat de un grafem al autorului și i se atribuie un gest arhitectural (plin, gol, spirală etc.). Scopul, ni se spune, este acela de a scurt-circuita un metadiscurs în limbajul verbalizat, care ar parazita înțelegerea arhitecturii desemnate prin cuplul onomatopeic. Dacă am spune, precum Mircea Cărtărescu, hârști-hârști, nu mai trebuie să explicăm tot gestul cenzorului care decupează și extrage o parte din text. Cam așa ceva și aici. Punerea întregii expoziții sub semnul sonorității onomatopeice, ca formă de suspendare a limbajului de escortă, explicativ, este sugestivă în sine. Mai mult, însă, fiecărui astfel de cuplu geamăn de onomatopee, autorul îi asociază un proiect al său, care l-ar ilustra. Știm toți marile proiecte ale lui Kengo Kuma, relația lor cu lemnul (o provă de corabie din scândură și cabluri tensionale veghează intrarea în expoziție și aici) supus multor feluri diferite de provocări (curbare, transformare în valuri și voluri colorate de panglică, chertări extrase din cultura tradițională japoneză), dar și metalul (în special tensionat, prin cabluri). Ce aflăm, în plus, din această expoziție, este un discurs care refuză conceptualizarea pentru a propune atmosfere, halouri, aure, în bună tradiție japoneză și fenomenologică. Nu știu dacă sunetul onomatopeic vine înaintea procesului de proiectare sau, după. Cel mai probabil, cred, e după poesis (sau poiesis?). Dar mai contează?
Excepțională expoziție, care face și mai de râs / rușine caracterul pauper al bienalei.
