Mare arhitect, căruia i-am întâlnit operele și la Londra și la Seoul recent (cu cubul său AmorePacific - davidchipperfield/amorepacific-headquarters), dar și în atelierul dintr-un fost antrepozit din Berlin, a găsit totuși această formulă incredibilă de contemporaneizare a materialului trecut și, pe de altă parte, de clasicizare a materialului contemporan. Bine, veți spune că National Galerie era deja clasică. Aici, la Venezia (archdaily/procuratie-vecchie-restoration-david-chipperfield-architects), intervențiile sunt minimale, dar recognoscibile, de la o casă a scării la amfilada de arce din piatră recompusă și mozaic venezian pe lungul spațiului plin acum de instalații, computere, realitate virtuală și alte gizmos interactive (nu toate merg, am constatat personal), plus terasele care par gândite în terracotta și sunt complet deșertice, ca în picturile lui De Chirico. Lângă intrarea la Procurațiile vechi, magazinul Olivetti, făcut de Carlo Scarpa, rămâne aceeași minune minuțios detaliată, ca un soi de etalon de măsurare a restaurării vecinului Chipperfield.
Se înțelege, dacă tot veni vorba, că trebuie făcută o zi de Scarpa cel puțin, când ești la Venezia, pentru facultatea de arhitectură de vizavi de gară sau pentru Tomba Brion, de pe continent, la San Vito d"Altivole (orsoni/le-opere-di-carlo-scarpa/), dar mai ales (în afară de magazinul Olivetti deja invocat) de intervenția sa excepțională de la Fondazione Querini Stampaglia. La ieșirea de la Giardini, cum veniți spre stația de vaporetto, în apă, e și un memorial dedicat partizanilor - un cadavru adus de apă la țărm - dar care acum poate foarte bine să amintească și de drama refugiaților africani care (nu) ajung pe țărmurile italiene, temă căreia Rem Koolhas, autorul celei mai bune bienale pe care am văzut-o eu din 1991 încoace, îi dedicase o parte consistentă din expoziția sa de la Arsenale.
