Acum, orașul liniar a început deja să fie construit. Caracterul fantast, utopic (în sensul etimologic, de fără loc) sau, mai degrabă, distopic și panopticist la limită (orașul se privește pe sine însuși) nu putea să scape acestor nume gigantice ale modernității târzii. Pot înțelege pe Sir Peter Cook, cu visele sale din Archigram, orașul care pășește și alte bazaconii, sau pe Wolf Prix cu șaizecioptismele primelor experimente cu Coop Himmelblau. Dar pe ceilalți nu îi pot înțelege, decât, poate, în sensul financiar. Mai cu seamă în modul în care cauționează estetic un proiect politic vădit totalitar, de nu cumva concentraționar de-a dreptul - dar sigur claustrofob la scară gigantică, poate planetară. Sper că merită compromisul. Triste sunt justificările în langajul, iarăși, legate de mediu, de resurse, de tot felul de concepte croșetate, iarăși și iarăși, în noua limbă de lemn; la Giardini, apoteoza sunt regimuri militare supra-înarmate; aici, sunt orașe-garnizoană, contraintuitive, anti-tectonice, propuse de regimuri deficitare la toate capitolele care contează cu adevărat: distopii dictatoriale. Păcat, pentru că tehnologia și simulările impresionează, cărțile și cataloagele deja publicate dau iluzia de cercetare serioasă, iar numele mari cauționează proiectul faraonic (nu că nu ar avea și Egiptul propriile fantasme, cu noul Cairo).
