Avem de-a face cu un mixt între numărul mic de capodopere și imaturitatea întregii societăți

George Costin, actor (n. 23.04.1982). Licențiat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (2005), master în Management și Marketing Cultural la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, București (2010). Peste 30 de roluri principale, interpretate în spectacole de teatru montate în teatre precum: Teatrul Baia Mare, Teatrul Național Târgu Mureș, Teatrul Dramatic Sică Alexandrescu, Teatrul Metropolis, Teatrul de Comedie, Teatrul Nottara etc. Director al Centrului Cultural LUMINA (din 2018).
 
Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
George Costin: Probabil că una dintre primele explicații se regăsește în însăși calitatea textelor. Supuse inevitabil cenzurii ideologice, textele dramatice scrise între 1950 și 1989 au fost alterate de această intervenție brutală a ideologiei în artă. Peste această situație se suprapune, însă, și reacția emoțională a întregii societăți, deci și a mediului teatral, față de "tot ceea ce s-a creat în perioada comunistă", considerându-se, pe nedrept, că tot ceea ce ține de această perioadă este inevitabil prost. Or, nu este deloc așa. Nu sunt mulți, dar sunt, totuși, câțiva autori care au avut și talentul, dar și tenacitatea de a se "descurca" în acel context nefavorabil și au reușit să scrie texte valoroase (Dumitru Solomon, Teodor Mazilu). Dacă ei nu au fost luați în seamă, se datorează, așa cum spuneam, și reacției emoționale de adversitate. Probabil că nevoia firească de ancorare în noile valori occidentale și încercarea de a scăpa cu orice preț de moștenirea comunistă a condus la ignorarea dramaturgiei românești de dinainte de 1989. Dar, pentru a contrazice însăși afirmația de mai sus și pentru a colora tabloul, îndrăznesc să afirm că de același tratament a avut parte mai toată dramaturgia românească, în afară de câțiva autori: Caragiale, Tudor Mușatescu, Mihail Sebastian ș.a. Dar avem o dramaturgie extrem de valoroasă: Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Davila, care tratează iscusit teme istorice ce nu au, evident, legătură cu perioada comunistă și care au fost și sunt în continuare ignorate de către breaslă. Creatorii de teatru au un soi de timiditate în a aborda aceste texte.

Ca o concluzie, cred că avem de-a face cu un mixt între numărul mic de capodopere și imaturitatea întregii societăți, care nu găsește răbdarea și maturitatea atât de necesare de a trata cum se cuvine cultura națională. O vină o are și critica de specialitate, care a contribuit la această stare de spirit, alterând axiologia și inducând ideea unei goane cu orice preț după "nou", fresh. Or, ideea noutății într-o artă veche de câteva mii de ani este, din start, o misiune eșuată.

L.M.: Dacă ați fi în postura de a propune spre a fi montată o piesă aparținând acestei dramaturgii, care ar fi aceea? Vă rog să argumentați, pe scurt, alegerea.
G.C.: M-aș orienta tocmai către dramele istorice: Despot Vodă, Apus de soare etc., într-o încercare de restituire (revival) a acestor capodopere, prin montări contemporane, adaptate publicului de azi, dar respectând textul și cheia dramaturgiei.

L.M.: Există vreun rol din această dramaturgie pe care vi-ar plăcea să-l interpretați? De ce?
G.C.: Cu privire la rol: nu mi-am dorit niciodată în cariera mea vreun rol anume.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.