Din ce a fost nu aș mai juca nimic

Emil Coșeru, actor la Teatrul Național Vasile Alecsandri, Iași (n. 23.11.1947, Tecuci). A absolvit IATC, București (1969), la clasa profesorilor Moni Ghelerter și Zoe Anghel-Stanca. Doctor în teatru, conferențiar universitar la Universitatea de Arte George Enescu, Iași. A debutat în 1969, în rolul Treplev din Pescărușul de A.P. Cehov. Număr impresionant de roluri, în regia unor regizori importanți, pe diverse scene din țară, și cca. 11 roluri în film. Nominalizat la premiile UNITER, categoria Cel mai bun actor în rol secundar (2021). Cetățean de onoare al orașului Tecuci (2018).

Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Emil Coșeru: Dramaturgia românească de după război, în perioada comunistă 1947 - 1989, atunci când am fost blagosloviți cu puterea sovietică, a avut parte de autori înrolați, propagandiști ai regimului, care au scris fraze sforăitoare, texte fără substanță. Manipulare. După 1989, nimeni nu a dorit să mai monteze piese din acea perioadă. Nici directorii de teatru, nici regizorii, și nici actorii. Și de ce ar fi dorit să facă lucrul acesta, dacă nu a rămas nimic, dar nimic, din glorioasa dramaturgie româneasca preocupată de omul nou? Așa zișii noștri dramaturgi de după 1947 au fost mai interesați să-și asigure un loc călduț sufletelor, decât să trudească la prestigiul dramaturgiei naționale. Nu poți să mai prezinți acum "capodoperele" lui Davidoglu, procurorului Voitin, Mirodan și alții. Toți au scris prost, cu teme impuse, și meteahna asta s-a perpetuat. Mă gândesc la Aurel Baranga, Paul Everac și la stufosul D.R. Popescu. Toți au gândit ca înaintașii lor. Să fie publicați, să fie jucați, să intre în repertoriul Cîntării României, să ocupe funcții [politice] înalte. Toți au făcut politică comunistă. Publicul era mulțumit că i se mai strecoară o "șopârlă", și tot românul era fericit. Numai inteligența și profesionalismul unor regizori și talentul unor actori au salvat teatrul de la dezastru. După o generație, jonglând cu cenzura, au reușit să se impună câțiva dramaturgi tineri, cu adevărat talentați, de mare valoare, cu condei și teme interesante. Mă refer, în primul rând, la Teodor Mazilu, un autor uriaș, nici acum înțeles și prea puțin jucat, având nevoie de regizori speciali, actori speciali și un public educat. Îi putem adăuga pe valoroșii Marin Sorescu, Ion Băieșu, Dumitru Solomon, M.R. Iacoban, Iosif Naghiu, Nelu Ionescu.

L.M.: Dacă ați fi în postura de a propune spre a fi montată o piesă aparținând acestei dramaturgii, care ar fi aceea? Vă rog să argumentați, pe scurt, alegerea.
E.C.: Din ce a fost nu aș mai juca nimic. Aș putea experimenta cu studenții, să zicem, o paralelă între umorul lui Mazilu și al lui Caragiale, de exemplu. Pot încerca Iona, sau Paracliserul de Marin Sorescu sau piesele scurte ale lui Dumitru Solomon. Sunt excelente studii pentru studenți și actori, au profunzime, replică, situație dramatică.

L.M.: Există vreun rol din această dramaturgie pe care v-ar plăcea să-l interpretați? De ce?
E.C.: Nu, nu mă mai regăsesc ca interpret. Cu regret... Iubesc personajele lui Mazilu, dar nu am datele lăuntrice pentru ele. Trebuie o anumită tipologie. Nu o am...

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.