Canibalul

Personaje:

Pescarul - Profesorul
Gunoierul - Preotul
Trombonistul - Toboşar - Administratorul - Şoferul
Nebunul - Fotoreporterul - Ospătarul
Însoţitorul Nebunului - Poliţistul
Asasinul plătit - Procurorul
Contabila - Legista - Soţia
Impiegatul

Actul I

Decor: Un peron de gară, cu un ceas care arată ora 16.40, o linie de cale ferată, în spate clădirea gării, un copac în stânga, o bancă în dreapta, undeva o fântână.

În aşteptarea unui tren care parcă nu va veni niciodată, se întâlnesc opt personaje - Toboşarul, Gunoierul, Pescarul, Asasinul, Contabila, Însoţitorul, Nebunul şi Impiegatul sub privirile unui bărbat misterios, aşezat pe un scaun cu spatele la public, ale cărui trăsături nu le putem distinge.

Discuţiile, de genul celor care se leagă între prietenii de ocazie, gravitează în jurul unei adrese, Piaţa Libertăţii, nr. 14, cu care majoritatea personajelor au sau vor avea legătură. Toboşarul trebuie să cânte acolo la o nuntă sau o înmormântare, nici el nu ştie prea bine, Pescarul locuieşte în imobilul de la această adresă, Asasinul tresare când aude rostirea acestei locaţii, iar Nebunul şi Însoţitorul sunt chemaţi în acest loc de către Pescar.

În aşteptarea trecerii timpului, personajele vorbesc despre ele însele şi despre motivele lor de călătorie. Trombonistul-Toboşar cântă de 26 de ani la evenimente mai mult sau mai puţin vesele. Gunoierul, îmbrăcat în frac şi încălţat cu pantofi găuriţi, are o atitudine aristocratică, surprinzătoare pentru un om care se ocupă cu căutatul prin gunoaie. La 44 de ani, i s-a spus că a suferit o amnezie, motiv pentru care i se întâmplă frecvent să-şi uite ideile sau să filozofeze lipsit de coerenţă. Cert este că nu poate spune dacă lucrurile pe care şi le mai aminteşte s-au întâmplat cu adevărat sau sunt închipuiri.

Pescarul este dezamăgit de faptul că nu a prins mai nimic. Asasinul, pe care Gunoierul îl găseşte periculos, se ţine în permanenţă de şotii, ceea ce determină mici altercaţii între el şi instrumentist. Contabila vrea să-i facă o vizită surorii sale. A visat că sâmbătă se va întâmpla ceva rău, ei sau soţului ei. Cei doi nu se înţeleg prea bine în ultima vreme şi din acest motiv s-a hotărât să meargă la ei. Va profita astfel de ocazie pentru a mai face nişte cumpărături.

Ultimii sosiţi sunt Nebunul şi Însoţitorul său care vorbeşte bâlbâindu-se. Asasinul, care primeşte de la Însoţitor biletul de voie, îi confirmă Gunoierului că cei doi vin de la nebuni, adică de la Pavilion. Însoţitor spune că pleacă spre oraş: Nebunul trebuie să-şi scoată un dinte.

Nebunul nu scoate niciun cuvânt. Nici măcar cel care îl însoţeşte nu ştie foarte clar care sunt motivele pentru care cel aflat în grija sa a fost adus la Pavilion. Unii au găsit ciudat faptul că nu mănâncă anumite lucruri, ca de pildă ouăle cu coajă sau pâine unsă cu cremă de bătături, aşa cum fac ceilalţi. Altora li s-a părut straniu că joacă excelent şah sau că nu vorbeşte. Singurul motiv întemeiat pentru care ar putea fi considerat nebun este faptul că scrie poveşti şi poezii.

Mai degrabă Însoţitorul este cel care dă semne că ar avea probleme psihice. El confundă sunetul telefonului, care a sunat de mai multe ori pe parcursul discuţiilor, cu vuietul trenului. Spre mirarea celorlalţi, mărturiseşte că nu a auzit niciodată un şuierat de tren pentru că, la Pavilion, unde s-a născut şi a crescut, nu a avut această şansă.

Brusc, Nebunul se ridică, ca în transă, urmărind cu privirea ceva imaginar pe cer. Însoţitorul le spune celorlalţi că vede turturele. A descoperit asta citindu-i scrierile. Nebunul pare atât de senin încât Pescarul se gândeşte că poate durerea de dinte este doar un pretext inventat pentru ca acesta să evadeze din Pavilion. Însoţitorul spune, în asentimentul Asasinului, că această ipoteză i se pare lipsită de temei: lumea lor e mult mai bună decât cea de afară, care nu le provoacă decât teamă.

Nebunul se aşează la loc, pe jos. Pescarul îşi oferă ajutorul rugându-l pe Însoţitor să apeleze la serviciile soţiei sale, care este medic stomatolog. Tot ce trebuie să facă este să se prezinte la adresa cu pricina: Piaţa Libertăţii, nr. 14. Gunoierul observă dezamăgit că o pasăre i-a murdărit frumosul costum pentru care aşteptase două zile în frig, lângă pompele funebre. Fracul aparţinuse cioclului-şef, acum mort. Contabila se oferă să-i cureţe haina Gunoierului. Asasinul îi arată Pescarului pe cer două turturele. "Toţi tac dintr-odată. Lumina se stinge treptat, iar Impiegatul, care între timp a ieşit din birou şi pe care bate un reflector, scoate ceasul de buzunar, se uită lung la el, îl bagă înapoi şi intră în birou."

Actul II

Decor: Un salon mobilat cu o canapea, cu câteva scaune, o masă, dulap etc., din care o uşă dă spre dormitor. Pe masă, o legătură de sfoară.

Sub privirile aceluiaşi bărbat misterios aşezat pe scaun, Pescarul se transformă în Profesor, Gunoierul devine Preot, Toboşarul - Administrator, Nebunul va fi Fotoreporterul, Însoţitorul îşi schimbă identitatea devenind Poliţist, Asasinul plătit va fi Procurorul, iar Contabila - Medic Legist. Profesorul i-a adunat pe toţi în apartamentul său din Piaţa Libertăţii 14, anunţându-i că în cealaltă cameră vor găsi un cadavru, el urmând să le povestească tuturor cum şi-a ucis fosta soţie.

Începe prin a dezvălui faptul că a făcut rost de un pistol, de un colac de funie şi de o sticluţă de eter. În urmă cu aproximativ trei luni, soţia sa intentase divorţ. Chiar şi aşa, au continuat să locuiască încă vreo două luni împreună, până când, ea a început să lipsească de acasă luându-şi treptat lucrurile. Urma să mai vină o ultimă dată. A stat mai tot timpul în spatele ei şi, la momentul oportun, i-a pus batista cu eter la nas şi a aşezat-o apoi pe fotoliu.

Bărbatul cere acum ajutorul unuia dintre invitaţi care să joace rolul soţiei sale, aşa încât relatarea să fie cât mai veridică. Este ales, în unanimitate de voturi, Administratorul. Apoi este aşezat pe fotoliu, legat cu sfoara de mâini şi la gură cu o basma pe post de căluş. Profesorul se înarmează cu o lingură aleasă ca simbol pentru pistol, anunţă că a făcut o listă cu capete de acuzare, după cum el însuşi o numeşte, în care a notat tot ce avea de zis, o scoate şi continuă reconstituirea scenei.

Cu lingura îndreptată asupra Administratorului, Profesorul îi vorbeşte acestuia direct, ca şi cum, în faţa lui s-ar afla acum, ca şi atunci, ea. Personajele păstrează trăsături din actul precedent: Procurorul este recunoscut drept o autoritate, Poliţistul continuă să se bâlbâie, Fotoreporterul nu vorbeşte, Preotul filozofează în continuare, iar Toboşarul pare la fel de tălâmb. Monologul Profesorului, adesea întrerupt de cei prezenţi, este o declaraţie a iubirii pe care el a purtat-o soţiei sale, o mărturisire a remuşcărilor şi a frământărilor sale, dar şi o justificare a deciziei pe care a luat-o: este hotărât să o ucidă sau să se sinucidă.

Conform spuselor sale, soţia sa era o fire crudă, care acţiona având ca unic interes să profite de pe urma celorlalţi şi să obţină cât mai mulţi bani. Se gândeşte că a fost iubit probabil doar pentru reputaţia lui. Din când în când, scoate hârtia pe care şi-a scris discursul şi mai trage câte un ochi. Recunoaşte că a fost un naiv, impresionat de răbufnirile ei de personalitate, că a crezut în jurămintele ei de dragoste, că a luptat din răsputeri cu el însuşi să-i şteargă amintirea şi să nu se umilească.

A sfârşit prin a se învinovăţi singur pentru faptul că nu a văzut-o aşa cum era, pentru dorinţa lui de perfecţiune. După el, în ea au fost mereu două femei: una bună, pe care a iubit-o, şi "cealaltă". Una dintre ele cu un aer aristocratic înnăscut, incapabilă de a face rău cuiva, alta lipsită de principii, manipulatoare, incapabilă de iertare.

Îşi consultă ciorna. Profesorul ajunge la concluzia că a iubit-o pentru că a fost iubit. Ajunsese dependent de prezenţa şi de grija ei pentru el. Nu poate uita nici ziua în care şi-a dat seama că ea are pe altcineva: un bărbat însurat, cu doi copii şi fără bani, după cum a aflat de la "prietenii" ei. Pentru a-şi îndepărta noul iubit de familie, a început să-l plimbe cu maşina la cele mai nepotrivite ore. Profesorul îi cunoştea prea bine obiceiurile şi intenţiile. Nu a fost gelos, ci l-a privit mai degrabă ca pe un coleg de suferinţă. Ca de obicei, ea a fost cea care a fugit prima, din teama de a nu fi părăsită. A ajuns să cheltuiască o căruţă de bani cumpărându-şi o mulţime de proprietăţi. Profesorul îşi încheie reprezentaţia gândindu-se cât de simplu şi de frumos ar fi putut fi totul.

După discurs, bărbatul îi invită pe Medicul legist şi pe Poliţist în camera alăturată, unde se presupunea că s-ar afla cadavrul soţiei sale. După câteva clipe, Legista şi Poliţistul se întorc înştiinţându-l pe Procuror că, în dormitor, nu este nici urmă de crimă. Profesorul anunţă din cealaltă încăpere că nu şi-a omorât soţia, dar a visat de foarte multe ori la asta. Procurorul încearcă să oprească această farsă, dar este prea târziu. "De dincolo se aude o împuşcătură şi un corp care cade." Profesorul se omoară.

Actul III

Scena 1

Decor: O terasă, înconjurată cu gard, pe care se găsesc câteva mese. Pe un perete aflat vizavi de terasă se poate citi adresa: Piaţa Libertăţii, nr. 8.

La una din mese, stă Şoferul (Toboşarul - Administratorul) singur, citind un ziar şi bând o cafea. La o alta, îi vedem pe Asasin (Asasinul - Procurorul) şi pe Soţie (Contabila - Medicul legist) îmbrăcată elegant. Lângă ei, în picioare, se află Ospătarul (Nebunul - Fotoreporterul). Bărbatul misterios din primele două acte se află în continuare pe scaun, cu spatele la public.

Doamna încearcă să-l liniştească pe Asasin, care este destul de agitat, asigurându-l că nimeni nu este atent la discuţia lor. Îl informează pe acesta, pe un ton destul de impunător, că soţul ei plănuieşte să o omoare şi tocmai de aceea are nevoie de serviciile lui. Asasinul nu va trebui însă să-l ucidă pe fostul soţ, ci pe ea. Soţia înţelege surprinderea ucigaşului şi, explică că a luat această decizie pentru că, pe de o parte, vrea să demonstreze că nu este rea cum o cred unii, iar pe de alta, pentru că oricum nu mai are mult de trăit suferind de o boală rară, despre care soţul ei nu ştie nimic.

Este de acord să mărească suma pentru serviciul pe care îl cere, renunţând şi la bijuterii. Mărturiseşte nostalgic că a avut întotdeauna prea mulţi bani pentru a cumpăra fericirea, al cărei preţ este atât de mic. Soţia adaugă că, în plus, nu vrea să-i lase soţului său plăcerea de a o ucide.

Asasinul se ridică apoi de la masă, pe motiv că trebuie să meargă la toaletă. Trece apoi în spatele femeii, aşteaptă clipa în care Şoferul îl priveşte atent, şi arătând cu degetul insistent spre Soţie face apoi gestul de a-şi tăia gâtul cu arătătorul. Repetă figura, apoi se aşează la masă. În acest timp, Soţia s-a fardat într-o oglindă scoasă din poşetă.

Discuţia dintre cei doi continuă. Asasinul ar vrea totuşi să ştie adevăratele intenţii ale femeii, mărturisind că motivele divulgate mai devreme nu l-au convins ca fiind cele reale. Soţia declară că soţul ei a fost tot timpul convins că se află într-un război permanent cu ea, fiecare luptând din spatele unor grămezi de cărţi, respectiv bani. Nimic mai fals. De altfel, el nu este capabil să poarte un război şi nici nu are armele necesare. Se lamentează prea mult şi este lipsit de cel mai elementar simţ practic. Tocmai de aceea nu i-a spus nimic despre boală.

Aflăm că Asasinul are doi copii, o soţie şi o meserie. Lucrează la pompele funebre, ca cioclu. Femeia nu a putut avea copii din cauza bolii şi nici nu i-a vrut. În aceste condiţii, Asasinul nu înţelege cum s-a ajuns la o căsnicie de 14 ani. Femeia recunoaşte că totul a pornit dintr-o ambiţie. Obişnuită să cumpere pe oricine şi orice, să atragă atenţia, a fost provocată în clipa în care a observat că trecea neremarcată prin faţa lui. El era altfel: timid, educat, interiorizat, insensibil la frumuseţea sau la banii ei. Şi-a jurat că-l va face s-o iubească, şi că doar cu el se va mărita, dacă va fi cazul. A ştiut de la bun început de boala ei, dar a ascuns-o. Pe parcurs a realizat că nu el, ci ea se îndrăgostea nebuneşte de un om care nu i-a cerut niciodată nimic. La 28 de ani, a decis ca el să fie singurul ei moştenitor, fapt pe care evident că nu i l-a mărturisit, pentru că ar fi riscat un refuz din partea lui.

Asasinului i se pare incredibil ca un om de talia profesorului să plănuiască o ucidere. Femeia declară că l-a umilit, deşi nu o merita. Îşi strânge lucrurile de pe masă apoi şi se pregăteşte să plece nu înainte de a face o ultimă confesiune: s-a temut ca nu cumva soţul ei să sfârşească prin a-i cere totuşi ceva, pe ea însăşi.

Soţia iese. Se aude sunetul făcut de frâne. Asasinul dă şi el să părăsească terasa. După câteva clipe, femeia se întoarce răvăşită, urmată de Şoferul care se aşează la masa lui. Femeia îi spune ucigaşului plătit cum, la câţiva paşi în faţa ei, o femeie a fost la un pas de accident. Asasinul, în drumul spre ieşire, îl pălmuieşte pe Şofer. Auzim pentru a doua oară scârţâitul frânelor. Soţia şi Şoferul îşi dau seama că Asasinul a murit călcat de o maşină. Femeia pleacă, iar Şoferul se reaşează la masă pentru a citi ziarul.

Scena 2

Decor: Acelaşi decor din scena I - peronul de gară, banca etc., şi ceasul care arată aceeaşi oră, 16.40, în plus pe scenă sunt răspândite obiectele personajelor: umbrela, raniţa, toba, trombonul, cutia viorii, geanta cu bani, aparatul de fotografiat, lingura, agenda Procurorului etc.

Personajul care a stat tot timpul cu spatele la public se ridică, îşi scoate încet pardesiul şi rămâne jumătate în hainele Fotoreporterului, jumătate în cele ale Ospătarului. Este cel care a jucat în rolurile Nebunului, al Fotoreporterului şi al Ospătarului, cel care şi-a imaginat toată această poveste. "Înaintează încet până între şinele căii ferate, ascultă dintr-o parte dacă vine trenul, apoi se întoarce cu spatele în acea direcţie. Priveşte spre cer şi, încet, desface braţele în cruce. Lumina scade treptat. În acest timp, Impiegatul iese din clădirea gării, se uită la ceasul de buzunar, îl duce la ureche, îl scutură, se uită la cel de la mână, ridică din umeri şi intră înapoi în birou."

---

Între timp, Toboşarul urmăreşte cu privirea o muscă. Atunci când aceasta se aşază între el şi Asasin, se pregăteşte, cu mişcări încete, să o strivească. În momentul în care vrea să pornească lovitura, Asasinul îl plezneşte peste mână.

TOBOŞARUL: Au! Mă doare! Ce te-a apucat, domnule? Ce-ai cu mine?
ASASINUL: Nimic.
TOBOŞARUL: Şi-atunci? De ce mi-ai dat peste mână?
ASASINUL: Te-am pocnit peste mână ca să-ţi zădărnicesc planul.
TOBOŞARUL: Păi cu ce te-ncurca pe dumneata dacă omoram musca aia şi i-o dădeam domnului Pescar s-o folosească data viitoare drept momeală?
ASASINUL: Cu nimic nu mă-ncurca.
TOBOŞARUL (frecându-şi mâna): Păi şi-atunci, încă o dată te-ntreb: de ce? Că mă ustură de nu mai pot. Uite ce roşie s-a făcut!
ASASINUL: Fiindcă mi-era milă de ea.
TOBOŞARUL (către Pescar): Ţi-a zburat momeala, domnule! Ţi-au zburat peştii! S-au dus! (apoi către Asasin) Iar dumneata eşti...
GUNOIERUL: Să nu ne pripim cu judecata, domnule Toboşar!
TOBOŞARUL: Pfui, ce mă enervează!
ASASINUL: Poţi să te-nervezi cât vrei, dar fă-o în altă direcţie, nu spre mine. Îţi miroase gura, şi eu nu suport mirosurile fetide.
GUNOIERUL: Nici eu! Poate şi-o fi supt un dinte stricat, sau, cine ştie, e bolnav de stomac.
ASASINUL: Nu-mi pasă! Să nu mai vorbească spre mine... Pute-a mort...
GUNOIERUL (în şoaptă): Ce mai jocuri de cuvinte şi idei, pline de tâlc... Ori de subînţelesuri... (tare): Domnul Toboşar cântă la înmormântări.
ASASINUL: Atunci nu-i de mirare...

Toboşarul îşi suflă în palmă şi duce repede mâna la nas. Nu înţelege nimic şi priveşte mirat în jur, moment în care intră Contabila.

CONTABILA: Bună ziua... (se uită în sus) Sau mai bine bună seara!

Se aude un cor de răspunsuri: Bună seara, sărut mâna, sărut mânuşiţele.

GUNOIERUL: Domnule Toboşar, dă-te mai aşa şi fă-i loc şi doamnei Contabile. (în şoaptă) Şi ai grijă să nu vorbeşti spre ea.
CONTABILA (aşezându-se între cei doi): Mulţumesc!
GUNOIERUL: Se poate, doamnă? (Vede o hârtie la picioarele femeii, o înţeapă scurt cu umbrela, o ia şi o bagă repede în buzunar, tuşind cu subînţeles) Scuzaţi deranjul!
TOBOŞARUL: Se vede că lipseşte o mână de femeie în gara asta.

Asasinul priveşte la cer, exasperat, şi-i dă una după cap.

TOBOŞARUL: Ce-ai, dom'ne, îţi lipseşte o doagă?
ASASINUL: Aveai o muscă acolo. Bzzzzz!
GUNOIERUL: Domnilor! Domnilor! (tuşind) Nu mai suntem singuri. (Văzând că ceilalţi au înţeles) Exact!
CONTABILA: Lăsaţi... Mai bine spuneţi-mi, ştie careva la ce oră e trenul?
TOBOŞARUL: Încolo sau încoace?
CONTABILA: Încolo.
TOBOŞARUL: Nu, îmi pare rău, nu ştiu. Nu ştie nimeni.


Dacă sunteţi interesat de textul integral al acestei piese, scrieţi-ne pe adresa [email protected]. Orice alte comentarii, sugestii, reclamaţii le aşteptăm la aceeaşi adresă.