3
Structurare și, de fapt, așezare: relația dintre habitudine și habitare. Lucrurile se așază în spațiu, ca spațiu, devin, generează spațiu doar în timp, în mod temporal (și, evident, temporar). Se așază, adică se depun: opusul proiectării arhitecturale.
Așa cum sugerează Giorgio Agamben într-o extraordinară carte foarte recentă, din 2021, La follia di Hölderlin. Cronaca di una vita abitante (1806-1843), tradusă în franceză în 2022 prin La folie Hölderlin. Chronique d'une vie habitante (1806-1843), în românește: Nebunia {lui} Hölderlin. Cronica unei vieți locuitoare (1806-1843), nebunia ar fi aceea de a locui nu doar pe pămînt, ci Pămîntul, în toate sensurile politice și ecologice ale acestui mod de locuire, care presupune, indisolubil legate, atît ideea (kantiană, pre-hegeliană), ocultată, de cosmopolitism, de locuire la și pe suprafața sferică, deci inevitabil finită, a Pămîntului, cît și ideee puțin "habituală" potrivit căreia casa însăși, locul însuși locuiește Pămîntul, nu îi ia locul. "Nebunia", în cazul locuirii "poetice" a lui Hölderlin, nebunia căreia am putea să-i dăm, profetic a-teologic, numele său, constă tocmai în această dublă, totală, integrală locuire a Pămîntului atît de către locuitori, cît și de către locuințele și locuirile lor, cu habitatele, habitudinile și habitusurile lor. Să locuim, să habităm, obișnuindu-ne cu Pămîntul, salvator superficial, doar la și pe suprafață.
Or, Agamben pune în legătură acest mod "hatitant" sau "habitativ" de locuire cu scrisul paratactic, fără conectori logico-semantici, ci prin pură juxtapunere și alăturare - care se dovedește, ar trebui să ne gîndim, mult mai aproape de însăși ideea a-logică, non-verbală, de arhitectură (deși a existat o modă a "verbalizării", "logicizării", "discursivizării", "textualizării" arhitecturii). Hölderlin ar scrie, astfel, habitativ, adică arhitectural, a-logic și a-textual.
Sfidînd opoziția, dualitatea logic-arhitecturală, proprie logicii arhitecturii sau concepției logiciste dominante, tradiționale, fundamentale asupra arhitecturii, dintre exterior și interior: trebuie să trăim și să locuim pur "superficial", democrația și, poate, unicul fel în care ea poate fi împăcată cu ecologia, fiind tocmai această locuire "superficială" și paratactică, pur juxtapozitivă, a-sintactică, non-discursivă, locuire habituală superficial-paratactică fără raporturi sau fără privilegierea unor raporturi inevitabil politice și, de fapt, indistinct logice și politice, în/prin care politicul este "logicizat", iar logica se dovedește pur politică.
Nu există decît suprafață - a Pămîntului - și nu trăim decît superficial, potrivit rutinelor și habitudinilor pămîntului și ale Pămîntului. Distincția exterior/interior este derivată și fantasmatică, fantasmată.
6
Con-viețuirea cu lucrurile, casa ca loc al reparării, manufactura și artizanatul uman care e orice casă. Con-viețuirea structurează, relaționalitatea cu ceilalți și cu lucrurile. Repetatibilitate, rutină, durată, obișnuire, structurare, arhitecturare.
"Arhitectura din noi" e o arhitectură fără plan, fără design, fără scop, ne-finalizată. Care își propune, compulsiv, toate acestea, dar le depășește, lăsîndu-se înfrîntă. Compulsiunea arhitecturală, la arhitecturare, la discursivizare istorico-logică, este permanent contrabalansată de "creșterea" și sedimentarea lucrurilor și a locurilor: arhitectonica contrabalansată și tinzînd permanent a fi redusă la tectonică.
Poate că adevărul arhitecturii - i. e. de exterior - este așa-numita arhitectură de interior. Trebuie să organizăm interiorul nu ca opus și complementar exteriorului, ci tot ca pe un exterior: corp sau mediu comun.
Posibilă răsturnare, deci: arhitectura de interior, aparent minoră și derivată, ar trebui să inspire arhitectura pur și simplu.
Și, cu toți și toate, locuitori și locuințe, interioare și exterioare, doar la suprafața cosmopolit-ecologică a Pămîntului.
Ființe superficiale, față/verso (două fețe, două suprafețe, una spre înăuntru, cealaltă, spre în afară, fețe spate în spate), rutiniere, habitudinale, dar după altfel de rutine, habitudini și habitusuri ale habitării și co-habitării (obișnuirea, de-prinderea, nu des-prinderea unii cu alții).
Etc.
Structurare și, de fapt, așezare: relația dintre habitudine și habitare. Lucrurile se așază în spațiu, ca spațiu, devin, generează spațiu doar în timp, în mod temporal (și, evident, temporar). Se așază, adică se depun: opusul proiectării arhitecturale.
Așa cum sugerează Giorgio Agamben într-o extraordinară carte foarte recentă, din 2021, La follia di Hölderlin. Cronaca di una vita abitante (1806-1843), tradusă în franceză în 2022 prin La folie Hölderlin. Chronique d'une vie habitante (1806-1843), în românește: Nebunia {lui} Hölderlin. Cronica unei vieți locuitoare (1806-1843), nebunia ar fi aceea de a locui nu doar pe pămînt, ci Pămîntul, în toate sensurile politice și ecologice ale acestui mod de locuire, care presupune, indisolubil legate, atît ideea (kantiană, pre-hegeliană), ocultată, de cosmopolitism, de locuire la și pe suprafața sferică, deci inevitabil finită, a Pămîntului, cît și ideee puțin "habituală" potrivit căreia casa însăși, locul însuși locuiește Pămîntul, nu îi ia locul. "Nebunia", în cazul locuirii "poetice" a lui Hölderlin, nebunia căreia am putea să-i dăm, profetic a-teologic, numele său, constă tocmai în această dublă, totală, integrală locuire a Pămîntului atît de către locuitori, cît și de către locuințele și locuirile lor, cu habitatele, habitudinile și habitusurile lor. Să locuim, să habităm, obișnuindu-ne cu Pămîntul, salvator superficial, doar la și pe suprafață.
Or, Agamben pune în legătură acest mod "hatitant" sau "habitativ" de locuire cu scrisul paratactic, fără conectori logico-semantici, ci prin pură juxtapunere și alăturare - care se dovedește, ar trebui să ne gîndim, mult mai aproape de însăși ideea a-logică, non-verbală, de arhitectură (deși a existat o modă a "verbalizării", "logicizării", "discursivizării", "textualizării" arhitecturii). Hölderlin ar scrie, astfel, habitativ, adică arhitectural, a-logic și a-textual.
Sfidînd opoziția, dualitatea logic-arhitecturală, proprie logicii arhitecturii sau concepției logiciste dominante, tradiționale, fundamentale asupra arhitecturii, dintre exterior și interior: trebuie să trăim și să locuim pur "superficial", democrația și, poate, unicul fel în care ea poate fi împăcată cu ecologia, fiind tocmai această locuire "superficială" și paratactică, pur juxtapozitivă, a-sintactică, non-discursivă, locuire habituală superficial-paratactică fără raporturi sau fără privilegierea unor raporturi inevitabil politice și, de fapt, indistinct logice și politice, în/prin care politicul este "logicizat", iar logica se dovedește pur politică.
Nu există decît suprafață - a Pămîntului - și nu trăim decît superficial, potrivit rutinelor și habitudinilor pămîntului și ale Pămîntului. Distincția exterior/interior este derivată și fantasmatică, fantasmată.
6
Con-viețuirea cu lucrurile, casa ca loc al reparării, manufactura și artizanatul uman care e orice casă. Con-viețuirea structurează, relaționalitatea cu ceilalți și cu lucrurile. Repetatibilitate, rutină, durată, obișnuire, structurare, arhitecturare.
"Arhitectura din noi" e o arhitectură fără plan, fără design, fără scop, ne-finalizată. Care își propune, compulsiv, toate acestea, dar le depășește, lăsîndu-se înfrîntă. Compulsiunea arhitecturală, la arhitecturare, la discursivizare istorico-logică, este permanent contrabalansată de "creșterea" și sedimentarea lucrurilor și a locurilor: arhitectonica contrabalansată și tinzînd permanent a fi redusă la tectonică.
Poate că adevărul arhitecturii - i. e. de exterior - este așa-numita arhitectură de interior. Trebuie să organizăm interiorul nu ca opus și complementar exteriorului, ci tot ca pe un exterior: corp sau mediu comun.
Posibilă răsturnare, deci: arhitectura de interior, aparent minoră și derivată, ar trebui să inspire arhitectura pur și simplu.
Și, cu toți și toate, locuitori și locuințe, interioare și exterioare, doar la suprafața cosmopolit-ecologică a Pămîntului.
Ființe superficiale, față/verso (două fețe, două suprafețe, una spre înăuntru, cealaltă, spre în afară, fețe spate în spate), rutiniere, habitudinale, dar după altfel de rutine, habitudini și habitusuri ale habitării și co-habitării (obișnuirea, de-prinderea, nu des-prinderea unii cu alții).
Etc.