Dintr-o recentă știre în care încă mai sper că se vor fi strecurat grave erori de relatare, redare sau (măcar) de traducere aflam, incredibil (chiar din titlul ei), că "Suedia și Danemarca au în vedere interzicerea arderii Coranului" (sublinierea mea), dar nu din principiu și ca atare, pur și simplu, sau măcar din rațiuni de memorie nefastă și dezonorantă (cînd, unde și cine, în istorie au mai ars cărți, "vîrfurile" fiind Inchiziția și Germania nazistă), ci pur circumstanțial ("acțiuni care le pun în pericol securitatea și care au provocat puternice proteste în șările musulmane", autoritățile începînd însă, prin urmare, forțate de împrejurări, de răspuns, de feedback, să realizeze nu numai pericolul, repet, vremelnic, ci de principiu, absurditatea și ignominia permiterii, de către un stat, a unor astfel de acte înjositoare, și să "aibă în vedere" chiar o modificare a legii, dar doar, vai, repet, împinși de situație.
Un singur comentariu, deja anticipat, și sintetic.
De cînd arderea de cărți, sfinte sau nu, dar incendiere, distrugere a ceva, orice pînă la urmă, în public, înseamnă libertate de exprimare sau toleranță, cum stupefiant afirmă guvernele Suediei și Danemarcei? Să fie, poate, pentru că, fiind mai la nord, incendierea produce implicit și căldură, ca să nu mai spunem lumină în bezna polară? Cam tribal... Politic, I mean. Cu tot focul, mi se pare că tocmai de ceva lumină și chiar căldură în plus - interioare - este nevoie. În general, nu e bine să te joci cu focul, pentru că nu știi dincotro și încotro bate vîntul, adică se răspîndește incendiul... Puțină civilizație!
A arde o carte, oricare (toate cărțile sînt sfinte, extra-religios), nu luminează și nici nu încălzește. Dimpotrivă. Revarsă, ca în (poate nu întîmplător, la nivel de imaginar geo-politic) Urzeala tronurilor, noaptea, lumina neagră și rece a Nordului înghețat (vreți să vorbim așa, adică să ne conformăm arderii simbolisticii Celuilalt?) asupra unei lumi care numai de astfel de "încurajări" și "exemple" nu are, astăzi, nevoie.
Un singur comentariu, deja anticipat, și sintetic.
De cînd arderea de cărți, sfinte sau nu, dar incendiere, distrugere a ceva, orice pînă la urmă, în public, înseamnă libertate de exprimare sau toleranță, cum stupefiant afirmă guvernele Suediei și Danemarcei? Să fie, poate, pentru că, fiind mai la nord, incendierea produce implicit și căldură, ca să nu mai spunem lumină în bezna polară? Cam tribal... Politic, I mean. Cu tot focul, mi se pare că tocmai de ceva lumină și chiar căldură în plus - interioare - este nevoie. În general, nu e bine să te joci cu focul, pentru că nu știi dincotro și încotro bate vîntul, adică se răspîndește incendiul... Puțină civilizație!
A arde o carte, oricare (toate cărțile sînt sfinte, extra-religios), nu luminează și nici nu încălzește. Dimpotrivă. Revarsă, ca în (poate nu întîmplător, la nivel de imaginar geo-politic) Urzeala tronurilor, noaptea, lumina neagră și rece a Nordului înghețat (vreți să vorbim așa, adică să ne conformăm arderii simbolisticii Celuilalt?) asupra unei lumi care numai de astfel de "încurajări" și "exemple" nu are, astăzi, nevoie.