Otravă

Acesta este patul gândurilor mele! Cimitir mic, cu o singură piatră de mormânt într-însul, în prima odaie a unui apartament simplu, la etajul trei, într-un bloc pitit după alte clădiri. Patul se află lipit de un perete de care mi-am sprijinit o mică, improvizată bibliotecă. În fața patului, în colțul celălalt de încăpere, dar, de fapt foarte aproape, căci camera e destul de mică, se află fereastra. Neapărat deschisă. Noaptea, aerul își face loc înăuntru, aducând cu sine respirația mării. Simt sarea. Simt nisipul rece. Închid ochii ca să ascult valurile, să încerc să le ascult, poate vor sparge liniștea și vor răzbi până aici, între alte clădiri, la etajul trei, în prima odaie a unui simplu apartament.

Patul gândurilor mele. Un pat în care n-am făcut niciodată dragoste. E un pat singuratic. Un pat de femeie singură. E un cimitir de lacrimi chinuite, de doruri, de coșmaruri dintre cele mai rele cu putință. Patul a absorbit atâta întuneric încât va trebui ars. Nimeni nu trebuie să doarmă în el. Energia lui e otrăvită. Va strica somnul oricărui străin ce va dormi aici. Va aduce numai miresme întunecate, flori ofilite, animale despicate, sânge, balauri, morți care se mișcă, care transpiră, colți, strigăte stridente, moarte, moarte, frică, spaimă, duhuri din lumea celor care nu iubesc nimic, niciodată; pe scurt, numai eu pot să-mi aștern un somn dulce în acest mediu ocult, în acest pat blestemat. Altcineva nu.

De ce sunt atât de invincibilă?

Obișnuiam să fiu un copil atât de blând. Nu. Asta e o minciună grosolană. Am învățat blândețea mult mai târziu. Enigmatic instrument, blândețea!

Eram un copil diabolic, crud, posedat de spirite de coșmar. Dar ce fericită am fost când a trebuit să merg la școală! O da, îmi părea că școala e un loc numai bun pentru ființa mea însetată. Visam la manuale, visam să umplu caiete întregi, visam să-mi ocup timpul numai cu teme, numai cu învățătură! Pe învățătură se punea mare, mare preț, în familia mea.

La început, am fost cea care împlinea pretențiile tuturor, inclusiv pe ale mele, care erau cele mai înalte. Am descoperit că îmi era foarte ușor să fiu fruntașă. Nu trebuia să îmi tocesc mințile. Memoram foarte repede, improvizam și mai și. Eleva perfectă. Silitoare numai puțin, căci talentul ei e inteligența. Cu alte cuvinte, sclipitoare. Și din ce în ce mai vanitoasă cu fiecare zi ce trece...

La un moment dat, m-a lovit.
O revelație puternică care m-a luminat, spălându-mi privirile.
 
Ce se întâmpla la școală nu era interesant.
 
Temele, lecțiile, profesorii, colegii... nimic nu era interesant, nimic nu inspira pasiune, nimic nu era viu, palpitant, adevărat! Iar eu? Un mecanism mic, din diamant, într-un mecanism uriaș, ruginit. Afară de câțiva dascăli de care eram înamorată intelectual, căci am avut norocul să întâlnesc și călăuze care să insufle spirit, nu găseam nicio plăcere să mă trezesc dimineața și să mă duc la școală. Pentru cine contează creierul meu? La ce îl folosesc? Pentru notele cele mai de vârf? De ce îmi trebuie nota zece? Ca să se fălească maman? Și dincolo de asta? Hrana sufletului meu e nota zece? Nu. Pot să spun cât de mult am iubit Robinson Crusoe? Nu. Nu vorbim despre asta. Pot să spun cuiva că m-am apucat de niște cărți interzise? Am descoperit esența feminină în La răscruce de vânturi, dar nu aveam cu cine să comentez. Comentam în tăcerea tavanului din camera mea, noaptea, neputând să adorm. Am descoperit Dostoievski și Balzac. Nu. Nu mi le-a dat nici școala, nici maman, nici Marele Duce Tata. Nu au timp de mine, dar spun amândoi, încontinuu: "citește, citește, citește, citește" și îmi oferă toată libertatea; am acces la biblioteca aceasta uriașă din subsolul casei noastre uriașe unde mă pot pierde cu orele... Nu m-a ghidat nimeni. Nu mi-a făcut nimeni o listă de lecturi. Mi-a făcut-o destinul. Pe ghicitelea. La risc.

Totuși, coșmarurile n-au încetat.
 
Noapte de noapte, uneori chiar ziua, vise împletite din fum negru și capete de morți, de diavoli, rânjete largi cu colți de rechin, ochi fără privire, urlete, urlete, urlete, zgomot în urechile mele, iar eu am învățat, cu timpul, să nu mai am nevoie de odihnă. Dormeam doar pentru a visa, pentru a mă trezi tremurând, cu imagini puternice lipite de ochi, imagini, sunete și senzații de care știam că n-o să mai scap niciodată, și chiar n-am scăpat.

Am așa o glumă: eu nu mă relaxez niciodată, nici chiar atunci când dorm.
 
Așa este.

Cum poți fi relaxat, când ai mereu oaspeți de seamă? Solii cu chipuri stranii, de oroare, venite din lumea de dincolo.
 
De ce sunt atât de invincibilă? 

Într-o zi mă voi relaxa.

Acesta este patul gândurilor mele. În el stau acum, din nou, ca în multe, multe nopți de vară, când șoaptele mării se revarsă peste oraș, cu tandrețe. Clipesc greu, scriu ca să nu uit, căci curge, sunt obosită. De afară, din stradă, glasuri de bețivi distrați, care se ceartă de la ceva, probabil de la bani, și care apoi cântă, mă provoacă să arunc în ei cuțite grele, blestemate, unse cu venin. Urăsc atât de profund oamenii.

Uneori, oamenii citesc ce scriu și au impresia că totul e real.

Dragii lu' mama... Există așa o convenție numită eu liric. Cred că, din cauza acestor vremuri sinistre pentru literatură, în care libertatea de exprimare conferă șansa fiecărui individ să se folosească de propriul jurnal intim pentru a câștiga audiență, oamenii au uitat unde încep limitele creației. Nu mai pot să îmi imaginez în scris o tristețe profundă, fără să fiu întrebată dacă am gânduri suicidale.

Sigur că e un amestec mistic și foarte curios de identități, sigur că toate personajele unui autor sunt tot el...

Dar să nu lăsăm să moară această graniță foarte puternică ce delimitează audiența de autor, realitatea reală de realitatea imaginată. Chiar dacă tonul scriiturii e unul confesional. E o tactică. O tehnică. O vrajă. Seducție.

Când am de jucat la Teatru că sufăr cumplit din cauza mamei mele, nu vine publicul după mine în culise să mă întrebe dacă totul e în regulă între mine și maman.

Să nu transformăm, vă rog, arta scrierii de orice natură, în cenaclu terapeutic. Cititorii să citească, respectând distanța de bun simț. Și să aibă mai mult umor. Cum facem să donăm umor?

Iată o idee pentru un următor eseu.