Nedeslușitele gânduri ale unui foarte singur sistem osos

adevăratele sfinte sunt alea care au fost păcătoase cândva, nu alea cărora le-a fost pur și simplu frică sa trăiască

Credeam că am citit-o undeva.
De fapt am visat-o.

Te salut, frate, de pe malul celălalt al percepției contemporane. De câteva zile am decis împreună că eu m-am născut a doua oară. Asta schimbă poziționarea noastră unul față de celălalt. Vârsta mea s-a schimbat. Sunt mai tânără decât în ziua în care am murit.

Țin un jurnal. Am ales caietul cu file albe cumpărat din Antibes, pe coperta căruia stă falnic Don Quixote al lui Picasso. Un jurnal de scrisori adresate nu știu cui, în lumea asta sau în lumea morților. Și eu n-am mai aprins de mult o lumânare pentru cineva...

Scopul e să-l public, ce...

Doamne, vai și-amar, câtă dorință și nevoie să iubesc și să fiu iubită aveam înainte! Mușcam din propria-mi carne, mă sfâșiam și mă loveam de asfalt, urlând și blestemând spre ceruri! Oriunde părea că cineva mă poate iubi, oriunde îmi făcea cineva loc să iubesc, ademenindu-mă cu firimituri spre botul meu hămesit, eu dădeam fuga precum un câine. Mișcam coada de veselie, coada mea arsă de flăcări și mă lăfăiam în durere.

Am călătorit în zeci și zeci de locuri pe Pământul ăsta mare. Întotdeauna am fost fericită în locurile ce mă primeau. Dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată fericită asemeni, călătorind în zeci și zeci de suflete.

Iată, frate, te salut de pe malul acesta încins, te salut ca să știi că m-am născut a doua oară. Vârsta mea și-a schimbat structura. Inima mea și-a modificat configurația. Sunt mai tânără decât în ziua în care am murit. Dorința mea s-a domolit. Nevoia mea s-a rătăcit. Iar iubirea e o alegere. A fost dintotdeauna și va fi mereu, o alegere.

Privesc pe unii plutind pe deasupra caselor vechi din orașul în care locuiesc. Nu sunt odihniți. Dar nici eu nu sunt.

Și sunt atât de tânără, încă.

Atât de demodată, totuși.

Fidelă unei memorii vechi pe care o slujesc din adâncul stomacului meu primitiv de om al cavernelor. O memorie înaltă. O memorie pentru spirit.

Pe unde se poate păși, astfel încât să nu vă stric florile?

Mi-am dat seama că mor greu. Sunt ca ficatul meu.

în păr ți-am prins un fir subțire
să îl porți ca amintire

și la revedere, că altceva.........

Și da, da, suntem unii care semnăm petiții pentru cultură, care plângem la concertele lui Nick Cave, care vrem un teatru nobil demn de Vakhtangov, care ne iertăm părinții, care ne-am sucit mațele într-un malaxor și am ținut voma în gât împreună cu sângele ce voia să țâșnească, câțiva cu nervii tari, tocați în ritm metalic de turbină, ritm alert, fibre, mușchi, inimă turbată! non-convinși de sistem, non-orbi sau poate cei mai orbi, aceia cu suflet atât de larg, cu interior fierbinte și... firavi...

CENACLUL DEPRESIVILOR DIN ROMÂNIA

Intrare liberă? întreb.
Nu; cică. Se intră pe bază de lacrimi.
Plânse?
Nici vorbă. Acuma plâng toți idioții pe toate drumurile. Și pe internet, și la tv, și pe scenă.
Atunci?
Lacrimi non-plânse.
Am. Aduc. Despre ce se discută?
Căcaturi. Ultimele lecturi, filme, copii, divorțuri.
Și despre oameni care nu vor să-ți dea drumul?
Și despre oameni care nu vor să-și dea drumul.
Cam perversă remarca asta.
Era o glumă inofensivă.
Proastă.

Am promis că scriu despre umor, eu, care sunt atât de dramatică, dar care râd atât de des, de mult și de tare.

MIC ESEU DESPRE UMOR

Râzi.

Gata. La revedere.

în mijlocul corpului meu
stă un ochi
în care poate locui o furnică
și prin care Dumnezeu vede
tot ce fac eu
zi de zi
pentru că sunt femeie
și voi deveni cândva mamă
în Dumnezeu o să răsară
un copil
care va vedea prin furnică
tot ce fac eu
zi de zi