Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Filip Odangiu: În calitate de formator / antrenor al studenților de la Actorie, raportul cu dramaturgia românească sau universală este unul pragmatic, atenția fiindu-mi direcționată spre textele care oferă mijloace prin care să educăm "simțul partiturii dramatice" la viitorii actori. Așadar, nu cred că sunt un observator calificat al prezenței dramaturgiei autohtone din comunism în repertoriul teatrelor noastre.
Practica teatrală personală, de actor și / sau regizor de după anii 2000, când am absolvit facultatea, mi-a prilejuit întâlniri sporadice cu dramaturgia românească, mai ales cu cea anterioară comunismului: I.L. Caragiale, reprezentanții avangardei românești. Am montat însă, ca regizor, textele lui Teodor Mazilu, a cărui galerie de speculanți, escroci cu veleități eroice, se potrivea chinuitei și interminabilei perioade de tranziție din România postdecembristă. Recent, am descoperit un dramaturg interesant, Nelu Ionescu, un autor mai puțin cunoscut, cu o carieră întreruptă prematur, dar prodigioasă în anii '70[1].
Fără să mă hazardez în a formula un diagnostic, observ că textele din perioada comunistă pot pune serioase probleme din punctul de vedere al replicilor, al organizării discursului verbal: acesta se dovedește a fi stufos, hiperanalitic, uzează poate de metafore mai puțin eficiente azi decât la data nașterii lor. La un alt nivel, mi se pare, totodată, că de lumea de acum treizeci, cincizeci de ani nu ne despart câteva decenii, ci evuri întregi. Creatorii de teatru, cei încă "tineri", dar care au prins comunismul, parcă fug încă de acea lume întunecată, urmăriți de spectrul ei ca de o gheonoaie din basme. Dramaturgia de atunci înseamnă cumva lumea de atunci. Deși noi încercăm să o uităm, ea se încăpățânează să nu ne uite.
L.M.: Dacă ați fi în postura de a propune spre a fi montată o piesă aparținând acestei dramaturgii, care ar fi aceea? Vă rog să argumentați, pe scurt, alegerea.
L.O.: M-ar tenta să lucrez - și probabil că o voi face într-o zi - ceva din dramaturgia lui Mihail Sebastian, un autor vizitat, de altfel, în continuare de regizorii români. Este un dramaturg aparent fără mari pretenții, un fel de John Cariani în varianta autohtonă, care însă transmite spectatorilor un ceva inefabil, ceva ce rezistă timpului. Ne recunoaștem în personajele acestui gen de scriitură dramaturgică aparent facilă, dar cu un farmec particular. Găsesc în Sebastian un fel de sens al curgerii existenței dincolo de conjuncturi și meschinării ale cotidianului, un soi de coabitare posibilă între realitate și vis.
L.M.: Există vreun rol din această dramaturgie pe care vi-ar plăcea să-l interpretați? De ce?
F.O.: Probabil Miroiu. Aș căuta să explorez latura bufonardă a acestui gen de intelectual fragil în aparență, dar indestructibil, din galeria unor figuri ca Roberto Benigni sau Woody Allen.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)
[1] Este vorba de montarea unui spectacol după piesa Fără cartușe, Max, de Nelu Ionescu, coproducție Centrul de Creație Maidan, Cluj și Teatrul Național "Aureliu Manea" Turda.