Ad astra... cum să nu?

- Miss Piggy o fi având și chiloți de blugi?

Nimeni nu se grăbi cu răspunsul: cum ai fi putut afla? Miss Piggy, căreia i se spunea Miss Piggy după ce la televizor începuse să se transmită The Muppet Show, altfel avea un nume ca toți ceilalți, era redactor. Și obiceiul de a fi scundă, rotundă și blundă, ca Miss Piggy. Se arăta mai degrabă placidă însă, și nici karate nu făcea. Dar călătorea mult. Și când s-a întors din Dubai, locul acela care în atâtea minți dădea rima perfectă pentru Rai, a apărut la redacție în fustă cloche de blugi, bluză de blugi, geantă de blugi și espadrile de blugi. Ba, afirmau unii care priviseră unde nu se cade, că atunci când îi ceruseră părerea asupra unui paragraf de articol și ea se aplecase să noteze o corectură, avea și sutien de blugi. Dar în ce privea chiloții nimeni nu se hazarda să aibă o părere. Nu poți să le știi pe toate.

În redacție erau două găști profesionale: redactorii și traducătorii. Că era o redacție care publica reviste în limbi străine. Fiecare gașcă avea un nume: Cimitirul-Elefanților era al redactorilor, dat de traducători, Țara-Huzurului al traducătorilor, dat firește de redactori. Instituțional, redactorii stăteau mai bine: ei scriau. Traducătorii, mai prost: ei doar traduceau; rareori mai scria câte unul vreun articol. Traducătorii se consolau cu simțul limbii: nu terminaseră toți limbi străine? Redactorii îi suspectau pe traducători că nu găsesc cele mai bune echivalențe ale gândurilor puse de ei pe hârtie. Cum poți transpune în doi timpi și trei mișcări texte atât de profunde? Doar dacă trăiești ca să huzurești, ce mai! Iar traducătorii făcuseră un fel de gazetă de perete, după modelul Așa da! Așa nu!, unde lipeau fragmente, fără semnătură, de texte bune și texte proaste primite la tradus. E drept, n-a ținut prea mult, redactorul-șef, care la început surâdea imperceptibil când se oprea să citească ștraifurile din gazeta de perete, le-a cerut traducătorilor să înceteze: "Ce naiba, vreți război civil?" Și așa, după ceva vreme, nu vedeai câte un redactor stând de vorbă despre te miri ce cu un traducător, pe culoar? Dar trădarea e la ordinea zilei, de la începuturile istoriei.

Revistele redacției erau lunare, nu dădeai în brânci muncind. Destui, și redactori, și traducători, chiar credeau că poți lăsa pe mâine ce poți face azi. Și mâine e o zi! Prin birourile cu traducători, fiecare limbă cu biroul ei!, treaba se termina pe la douăș'pe jum'ate, hai unu. Se adunau apoi toți, cu ce mai rămăsese din cafele, într-una din camere; ține-te, atunci: bancuri, glume, scene de tot felul. Nu povestise odată Puc cum, pe drumul spre casă, era cu Benedict într-un autobuz aproape gol și, când șoferul a pus brusc frână, o femeie s-a rostogolit pe culoar călcându-l pe cel binecuvântat? Benedict a urlat ca din gură de șarpe și până a coborât Puc i-a demonstrat că femeia intenționat îl călcase. De multe stații îl pândea. Puc a rămas jos să mediteze singur asupra faptelor, pentru Benedict ele erau clare. Dacă treceai pe culoar cu vreo treabă și auzeai atâta lume hohotind, te mai puteai gândi la o traducere cum se cade?

Didier, de la limba lui, avea propria teorie despre articolele pe care le expedia gașca adversă. Se grupau în trei categorii. Din prima făceau parte texte la care ideile erau clare și expuse cu toată limpezimea. Era o plăcere să traduci, unde mai pui că aflai și lucruri noi. Vai!, el însuși avusese parte numai de două, și ele scrise de alții decât elefanții.

Din a doua categorie făceau parte articole ale căror idei puteau fi recunoscute, chiar reconstituite; un ghem încurcat, dar descurcabil. Era treaba traducătorilor s-o facă, de-aia erau plătiți. Cu muncă - munceau doar, nu? -, textelor ălora le scoteau fața la lumină.

În a treia categorie intrau articole din care poate doar dracul să fi înțeles ceva. Ideile, tulburi și răzlețe, cuvintele, tâmpe (of, of, of, proprietatea termenilor!). Ce faci? Deslușești cumva, printre rânduri, vreo fata morgana, și îi faci portretul în limba ta. Compuneri. Oricum nu compara nimeni versiunile; cine să știe două limbi străine? Iar Puc era mereu gata să povestească din alte vremuri: la un articol cu titlul Un pas important i se ceruse să traducă titlul în franceză, iar pentru altul despre bolnavii care mergeau la cure să se însănătoșească a fost chemat să explice de ce apărea în titlu les curistes. Ha ha ha și iar ha ha ha!

Didier s-a grăbit să încheie; dacă își lua avânt, Puc nu mai termina până la plecare. Cel mai bun criteriu să judeci calitatea textelor era să vezi cât de tare seamănă între ele versiunile în limbi străine. Cele ale articolelor din prima categorie ai fi putut zice că sunt surori gemene, cele ale articolelor din a doua erau surori vitrege, cele ale articolelor din a treia sigur veneau din neamuri diferite. Așa îți dai seama, a zis Delia, și cât de buni sunt traducătorii: nu oricine face un bici de cuvinte dintr-un rahat de idee. Aplauze.

Dar aplauzele au cam început să se rărească. Apăruse Greavu. Șef peste Țara-Huzurului. Redacția ocupa un culoar și jumătate din cel perpendicular; se întâlneau în unghi drept într-o sală pătrată. Aici era o masă de ping-pong, pe care nimeni nu își amintea să se fi jucat ceva. Se desfășurau pe ea machete de număr, două, trei zile pe lună, când șefului îi venea chef să pedepsească vânturând hârtii. Tot aici își puneau condicile de prezență redacția și editura care ocupa cealaltă jumătate de culoar. Didier și Paul, a.k.a. Don Quijote Panza, rezemau zidurile așteptând să apară la semnat două cucoane din editură. Nu era ușor, cei de acolo veneau la muncă mai devreme și plecau mai târziu, nu le puteai vedea fără sacrificii. Dar merita să mai rămână după program stând de vorbă, erau destule meciuri de fotbal să susțină o discuție, cât de lungă. Una din cucoane era, cum se zice, "țapănă". Gambe care la fiecare pas își arătau vesele mușchii și glezne fine, o combinație fatală; mijloc anume făcut să te zgândăre cum l-ai cuprinde; sâni maiestuoși puși în evidență de tot felul de bluze ale căror texturi se mulau mereu altfel, ca să-ți zăpăcească fantasmele; de o vreme purta ochelari, care intelectualizau toate aceste minuni. Iar dacă voiai să întrupezi ducesa trubadurilor gata să exalte fin'amor, reușeai pe loc când o vedeai pe cealaltă: înaltă, subțire, cu părul strâns într-un coc ce părea mereu pe cale să se desfacă, uneori ocrotind cu degete lungi cana de cafea pe care se abătea s-o spele înainte de plecare, venea spre masă și pleca de la ea cu pas ușor ezitant, privind pe furiș în toate părțile. Ei bine, când se întorcea în loc după ce semnase și lansa priviri de căprioară gata de fugă, îi înjunghia, nu alta. Uitau și de Salernitana, și de Triestina.

Greavu nu stătea prea mult în redacție. Nu era decât el într-un birou, singura activitate era să se plimbe pe coridoare cu mâinile la spate. Avea costum negru, pantofi negri, ciorapi negri, cravată neagră, ochelari cu rame și lentile negre; doar cămașa era fie albă, fie cenușie. Când îl salutai, răspundea rece, fără inflexiuni, tehnic. Foarte tehnic. Din toamnă, când pleca lua din cuier un pardesiu sau palton negru și pălărie neagră. Noroc că venea și pleca cu mașina proprie, culmea, un verde închis!, altfel juram cu toții că în autobuz s-ar fi făcut gol în juru-i. Asta pentru că, deși pleca din redacție cu destul timp înaintea celorlalți, lumea începuse să renunțe la simpozioanele vesele cu care până atunci încheia programul. Iar editura vecină își mutase condica de prezență. O lehamite!

Didier nu putea să-l vadă. Își pusese la punct o tehnică, îl saluta în chiar ultima clipă; nu, adică, atunci când era chiar în dreptul lui, ci atunci când se putea înțelege că deliberase dacă să salute sau nu și, în sfârșit, se hotărâse să o facă. Mai rămâneau trei, patru pași până să ajungă unul în dreptul celuilalt. Salutul ăsta îl perfecționase reflectând la saluturile de la țară și de la oraș; la țară, oamenii se salutau de la distanță, să-și arate din timp bunele intenții, la oraș, se salutau când ajungeau unul lângă celălalt, parcă atunci se smulseseră din aglomerația de preocupări. Didier era tare mândru de amestecul lui, mai ales de când aflase că Greavu era de la țară (mare lucru, cam câți se puteau lăuda că familia lor era de trei generații la oraș!?!). Și, de destule ori, când îl vedea de la distanță pe culoar și era limpede că va avea de dat "bună ziua", chiar și în varianta sofisticată pe care o elaborase, prefera să se răsucească brusc, ca și cum uitase ceva și grăbea pasul înapoi să repare eroarea. În fine, era o victorie.

Mai număra una; zicea: altuia îi predau ce lucrez, altul îmi cere socoteală; ăsta-i șef de-al doilea, cu care n-am de-a face niciodată - "bună ziua, bună ziua". Nu-l înghițea pe Greavu. Greavu naiba știe pe cine înghițea și pe cine nu.

Ei, și redacția s-a desființat. Didier a ajuns la Universitate, acum îl chema Toma Ionescu. Se deschidea anul școlar. Discursuri. După un orator, existau două categorii de studenți: cei de la facultățile plictisitoare și cei de la noi. Lumea tropăie. Ai noștri sunt deștepți; facultatea nu are nici dotările, nici fondurile pe care le au altele, dar studenții noștri câștigă concursuri, premii, burse, tot ce e de câștigat. Urlete, tropăituri... Alt orator elogiază tinerețea; veți vedea câți profesori tineri avem, plini de energie, mereu în căutare de noi orizonturi; nu ne place "vârsta gerontocratică". Sala e-n delir; tuturor le gâlgâie nările. Noi și noi oratori, din sală; de la prezidiu, unul izbește repede-repede cu palma în masă: Ce poantă, băieți, ce poantă! V-ați prins, nu-i așa? Cum să nu?, toată lumea tropăie.

Dar între vechea și noua ocupație a lui Toma erau și destule asemănări. De pildă sesiunile și, mai ales, admiterile arătau ca evenimentele speciale din redacție când se organizau hei-rup-uri. Și de la o admitere au început sâcâielile. Se dădeau două probe, una cu subiect obligatoriu, an de an din același domeniu, alta cu subiect liber, din domenii mereu diferite. În anul acela trebuia făcut un portret. Destule contestații. Și printre hidoșeniile de portrete care îi veniseră la recitit, Toma descoperi unul... superb! Se înflăcăra ușor, e drept. Trebuia să-l citească și Minodora, colega de comisie. Toma o admira în tăcere, fuseseră colegi de facultate și de când aflase ce înseamnă numele ei își ascundea pasiunea explicând că în grecește Minodora înseamnă darul lunii. Așa că o întrerupse din citit ca să-i arate minunea. Minodorei i-a plăcut la fel de mult și au convenit s-o noteze cu 9 (nouă). Pentru rețeaua de meditații țesută de tot felul de indivizi, profesori din facultate sau de prin licee, foști studenți și cine se mai găsea, portretul se făcea cu ajutorul a) faptelor personajului, b) al vorbelor și gândurilor lui, c) al opiniilor și judecăților celorlalți despre el. Asta îți dădea privilegiul să citești că "decolteul ușor adânc al femeii lăsa să se vadă un gât frumos", sau că "la cât de mare era abdomenul, capul, aș fi zis, era o mică excrescență" sau că "patrupedele participau și ei la sărbătoare răscolind gunoaiele". De aceea, la o pauză de masă a propus un alt sistem de admitere: șirul de candidate trece prin fața grupului de profesori, șirul de candidați trece prin fața grupului de profesoare. Admisele și admișii sunt desemnați cu indexul, după aspect. Este acceptată și posibilitatea unei scurte deliberări. Nu-i de colo să vorbești în fața unor ochi frumoși, calitatea predării va spori performanța academică. La cât de multe locuri sunt, precis rămân destule libere. Frumusețea nu e pe toate drumurile, ca prostia. Să se bată pe ele, în cele două probe, cei și cele care nu treziseră nici un interes. În foaia din fața lui, personajul era comparat cu un ideal. Era prinț, dar nu arăta nicidecum ca unul. Gândirea corectorilor nu mergea până acolo. Toma îi dădu explicații Minodorei; nu avea ea nevoie de așa ceva ca să dea o notă, dar el visa s-o vrăjească; prințul nu corespundea prințității - inventa continuu cuvinte - tot așa cum foarte puține femei se apropie de feminitate, a detaliat cu speranța că Minodora va înțelege: dacă i se vorbește despre așa ceva, ea însăși se apropie binișor.

Palade, șeful, a luat foc. De la 4 (patru) la 9 (nouă) era distanță, nu glumă. A mormăit ca Moș Martin când Toma i-a justificat nota cea nouă și a vrut să stea de vorbă și cu Minodora. Dar Minodora se ascunsese printre nori, a fost de negăsit. Copila - era o copilă - a rămas cu nota cea astronomică și a devenit studentă. Ce bucurie pe Toma când, la începerea anului, s-a apropiat de el să-i spună cine este și să-i mulțumească. Aflase cine citise contestațiile.

În anii următori, cum la corectură notele lui Toma erau constant mai mici cu două, trei puncte decât ale colegului de echipă și decât ale colegilor din celelalte echipe, la consiliile de după admitere era amintit printre cei cu performanțe deplorabile. Odată, Palade și Vivi, nevastă-sa, chiar l-au acuzat că boicotează facultatea, că alungă studenții cu notele nenorocite pe care le dădea. Era vorba de trei categorii de studenți, și pentru fiecare categorie admiși erau declarați cei care luau măcar 5 (cinci): candidații care ocupau locurile bugetate la cursurile cu frecvență, candidații care urmau să-și plătească studiile cu frecvență și candidații care făceau școala fără frecvență și care, la rândul lor, plăteau. Cum destui care luau note mai mari de 5 (cinci) mergeau și la admiterile altor facultăți, cu speranța că vor fi acceptați la vreuna, și cum aveau în cap o ierarhie a opțiunilor pentru cazul mai multor reușite, situații în care admișii nu își confirmau locul se iveau cu duiumul; listele se tot scurtau și rămâneau locuri libere. Altă admitere, ca să se ocupe și ele? Și dacă nu se ocupau? Toma, era limpede ca lumina zilei, boicota școala.

Azi așa, mâine așa, treburile chiar începuseră să scârțâie de-a binelea. Odată, la un consiliu, nevasta și-a pierdut cumpătul și i-a amintit lui Toma, unul câte unul, toate derapajele. Așa a spus, derapajele. Ar fi trebuit să le evite cu toată atenția; i se dăduse de mâncare! În stilul de histrion de provincie după care părea că se topește, cel înfierat a declarat că lui de mâncare îi dă nevasta, o gospodină desăvârșită, după care a început să descrie meniurile din săptămâna în curs: limbă de porc cu măsline, stufat de oaie cu coronițe de usturoi verde, rasol de vită cu legume și altele asemenea. Accentua violent din cuvinte.
- Te-a adus în facultate, ar trebui să-i fii recunoscător!, a reluat Vivi atacul.
- Și pe tine te-a adus, tu cum îi ești recunoscătoare?

Minodora căuta de zor în agenda ei groasă cât o cărămidă.

Într-o bună zi, Toma a constatat că nu i se mai răspunde la salut. Gagicile, că el așa vorbea, nici nu-l mai vedeau, nici nu-l mai auzeau. Foarte bine, nu le va mai saluta nici el. Nu le mai saluta. Și la alt consiliu, Pandele i-a reproșat un păcat nou: nu saluta. În astfel de situații, Toma era în culmea fericirii; nu îi spusese maică-sa, pierdută în dragostea pentru el, că nu îl puteai pisa nici dacă îl puneai în piuă?
- Prima dată când nu mi-ați răspuns la salut, dumneavoastră și doamna soția dumneavoastră discutați o problemă fundamentală a noului plan de învățământ. A doua oară, constataserăți că vi se dezlegase șiretul; v-ați aplecat să-l înnodați. Doamna soția dumneavoastră veghea să nu greșiți funda. Un șiret dezlegat poate produce accidente. A treia oară, v-am salutat pe când încuiați ușa biroului dumneavoastră. V-ați întors amândoi cu spatele, cifrul era secret. Nu mi-ați răspuns. Cu prima ocazie când am fost la mama, i-am povestit aceste întâmplări. Mama a fost crescută în stil vechi, tradiționalist. Mi-a spus că dacă la trei saluturi succesive nu mi se răspunde, sunt exonerat de obligația de a mai da bună ziua. Dar asta nicidecum nu înseamnă că nu sunt deschis oricărei forme de dialog, în spiritul care animă școala noastră. O voi face cu plăcere ori de câte ori mi se va cere.

Ca să vezi, parcă intrase dracul în Tomică. Puteai fi sigur, când îl vedeai, că va face măcar o boacănă. Întrecea continuu măsura. Odată, pentru că toate sălile erau ocupate, consiliul s-a ținut în bibliotecă. Stăteau toți membrii în cerc și așteptau apariția greilor.
- Iată, vin și domnul și doamna Palade, s-a bucurat Raluca.
- O nenorocire nu vine niciodată singură, a izbucnit Toma în hohote.

Iar înăuntru, până să înceapă ședința, lumea se uita prin noile achiziții. El și-a spus părerea despre una privind efectele sociale ale noilor politici agricole. Palade a spus răspicat:
- Citim și noi!
- Noi toți citim aceleași cărți, desigur, dar nu aceleași lucruri înțelegem, a scandat Toma atent să nu piardă cadența.

Pentru el, lucrurile s-au limpezit definitiv la întâmplarea cu Vasile. Se polarizase lumea și la facultate, pentru unii Palade era totem, ceilalți l-ar fi tras în țeapă. Ca să vezi la câte poate folosi o bucată de lemn, mustăcea Toma... Cele două catedre urmau să voteze în consiliu noua organizare a facultății. Toma avea postul într-o catedră, dar din motive administrative cursurile lui alunecaseră încetul cu încetul în planurile de învățământ ale celeilalte. Acum nu era nici cal, nici măgar: de jure aparținea unei catedre, de facto celeilalte; participa la ședințele catedrei căreia i se subsumau cursurile. După discutarea câtorva puncte de pe ordinea de zi, inclusiv a celui care se încheia cu vot, și chiar înaintea votării, Vasile cere cuvântul: catedra lui îi retrage domnului Ionescu Toma calitatea de a o reprezenta în consiliu. Votul era pe muchie de cuțit, conta orice ridicare de mână. Vasile și Toma ai fi zis că erau prieteni, își spuneau pe nume. Ba, mai mult, Vasile își băgase amândoi feciorii în facultate și, înaintea examenului cu Toma, l-a rugat să-i dea măcar un 5 (cinci) ăluia mare: nu putuse veni la școală că, of, avea servici. Chestia l-a turbat pe Tomică; făcea prezența și nu primea la examen fără un anumit număr de participări la întâlniri. Și uite că s-a pus pe bancuri chiar pe seama lui la ultimul curs, anunțând că-i primește pe toți pentru că vrea să intre în Rai și nu stă prea bine cu milostivenia. Așa s-a născut un 5 (cinci). N-a trecut o săptămână și cine anunța consiliul că domnul Ionescu Toma nu mai reprezintă catedra din care de jure făcea parte? Prietenul Vasile. Toma a declarat râzând că nu solicită amânarea votului: catedra lui de facto putea cere o amânare, să vadă dacă îl alege pe Toma ca reprezentant în consiliu. Dar el avea un motiv să se declare de acord cu retragerea înaltei calități și l-a calificat drept temeinic: își luase pisic, un pisic așa de mic că se speria dacă stătea prea mult singur lângă un ibric. Acum fugea acasă. Nici n-a ieșit bine din sală și începuse să-și caute un alt loc de muncă. El și Palade, era clar, se înghițeau mereu mai greu; uite că venise momentul să nu se mai înghită deloc.

Zilele treceau tot mai încet, vacanța de vară părea încă departe. Într-o zi, Toma intră în secretariat. Avea treabă cu Paulina, îi trebuia o hârtie. Se deschide ușa de la biroul șefului și ies... Greavu și Palade. Tomică, prins în discuție cu secretara (erau prieteni buni, își spuneau bancuri și își făceau confidențe).
- Bună ziua, zice Greavu. Văd că domnu' Ionescu nu mă mai cunoaște.
- Ba da, răspunde domnu' Ionescu.
- Iată hârtia!, i-o întinse secretara. Toma o întinse.