Zet

- Ce frumos, șopti Carmen.
- Ce-i frumos?, întrebă el.
- Ce frumos îți bate inima. E frumoasă și cuminte. O ascult.
- Da' pe mine nu m-asculți?, o întrebă el, mai degrabă alintându-se.
- Ba da, ba da, răspunse Carmen, tot în șoaptă, ca să nu-l sperie. Spuneai de brief-ul de la primar. Cel din Malu-Spart, nu?
- Îhî, mormăi el, satisfăcut, sărutându-i stângaci o sprânceană. Bou' ăla.

Sebi era copywriter și cu 21 de ani mai tânăr decât ea. O ținea strâns lipită de el, cu fesa ei stângă bine cuprinsă în palma lui stângă și cu degetul lui mic apăsat pe sfincterul ei anal. Chiar dacă i se părea neobișnuită, pe ea atingerea aceea n-o deranja; de fapt, îi plăcea. Liviu n-o ținuse niciodată așa, iar pe Liviu îl iubise. Și el o iubise, dar asta fusese demult. Carmen depuse un sărut mic, mic de tot, sub aureola stângă de pe pieptul copywriterului. Nu mințise și nu se mințea: chiar era frumos, un bărbat frumos. Un tânăr bărbat frumos, își spuse Carmen și oftă în sinea ei. Frumos, prost, zgârcit și foarte plin de el. "Ca ei toți", își zâmbi singură.
- Și vine bou' la agenție cu căcaturile lui de postere de la alegerile trecute, de-acu' patru ani, și-i zice lu' șefu' că vrea așa și pe dincolo, că dracu' să-l perie, da' că banii după alegeri, că el nu-i prostu' nimănui, că n-o ști el multe, da' că...

Carmen puncta fiecare exclamație cu mâna ei frumoasă, cu degete lungi și unghii perfecte. Și-o așezase pe pieptul lui, cu podul palmei pe stern și cu degetele răsfirate peste pectorali, să prindă cât mai mult, să simtă cât mai mult; dar avea grijă ca mâna să-i rămână ușoară, să nu apese, să nu deranjeze, ci doar să vorbească în locul ei. Oricum, nu asculta cuvintele, n-o interesa nimic din ce spunea el, urmărea doar vocea tânără și încrezută, cum se ridica și cobora în ritmul unei povestioare stupizele, de funcționăraș fericit. Carmen îl plăcea mult, dar nu foarte mult. Un astfel de corp n-avea nevoie de cine știe ce creier, ca să strice tot. Era bine așa, era foarte bine așa. Îl sărută iar pe aureolă, de data asta și cu vârful limbii. Vocea lui Sebi îi arătă că nici măcar nu simțise. Da, era foarte bine așa.

Și cu Liviu fusese bine. Se iubiseră mult, mult de tot... prea mult. Se priviseră încă din clasa a cincea, se ținuseră de mână dintr-a șaptea, se căsătoriseră după ce absolviseră a 12-a și fuseseră fericiți ani de zile, ani buni, care păreau că nu se vor termina niciodată. Doar că Liviu voia copii. Așa știa el din moși-strămoși, că nevasta îi naște copii soțului ei; așa știa și Carmen. Doar bunică-sa născuse șase fete și niciuna nu scăpase de sărăcie, iar dintre toate nepoatele, ea fusese singura, chiar singura care reușise și ajunsese la oraș. Mereu îi răspundea la fel lui Liviu: "Dar sunt încă prea tânără", în timp ce completa în gând "și prea frumoasă!", iar el a fost de acord că ea era încă prea tânără ca să-i facă copii. Liviu fusese mereu de acord cu ea, pentru c-o iubea. A iubit-o cât a fost el în stare s-o iubească, iar când amândoi au împlinit 35 de ani, a divorțat și s-a recăsătorit imediat c-o fostă elevă de-a ei, care i-a făcut doi copii ca doi luceferi, așa cum și-i dorise el dintotdeauna. Băiat și fată. Frumoși ca lumina, mai frumoși chiar decât ea, Carmen. Suferise, dar nu făcuse altceva decât să schimbe școala unde preda, că prea dintr-o dată deveniseră miloase colegele din cancelarie. Cu Liviu rămăsese în relații absolut civilizate, îi vizita familia o dată pe an - la aniversarea celei de-a doua căsătorii, mai ales că atunci era și ziua ei de naștere - se juca cu cei mici, o ajuta pe Sorina la strânsul mesei, vorbeau ca fetele în bucătărie până seara târziu, cât timp Liviu le citea copiilor de noapte-bună, se bucura de fericirea lor așa cum se bucura și de-a ei, pentru că fără Liviu și obsesia lui, Carmen era în sfârșit liberă. Tot ceea ce îi refuzase corpului ei frumos îi dădea acum, de când nu-l mai avea pe cap nici pe Liviu și nici pe maică-sa ("Dar tu copii când faci, c-acuși te usuci ca iasca veche?"). Carmen se zbenguise din plin și savurase pe îndelete fiecare trup care-i plăcuse și pe care și-l putuse aduce-n pat (nu ratase decât unul singur, și doar pentru că n-avusese destul timp la dispoziție), dar Sorina murise și-l lăsase pe Liviu cu doi copii adolescenți, așa că ea revenise în viața lui și se împrietenise cu ei, deși niciunul nu-i zicea "mamă": pentru Livia, ea era "Carmen", iar pentru Radu era "tanti", ceea ce n-o deranja, de fapt. Nu se simțea câtuși de puțin bătrână, iar "tanti" putea suna deseori foarte sexy pe stradă: Radu era deja mai înalt ca ea, iar frumusețea lui le făcea pe puștoaice să-l fure din ochi, dar fără să îndrăznească ceva vreodată, din cauza ei - ceea ce lui Carmen îi plăcea mult de tot. Când Liviu se însurase a treia oară, c-o poetă de la firma lui (Ramona era bâtă la programare, dar îi scria patronului poezii în timpul programului. Și, cum era tinerică și sprinteioară, Liviu a luat-o de nevastă, că doar d-aia o angajase de la bun început, în locul unor programatori foarte buni pe care-i refuzase la interviu). Carmen și copiii râseseră copios împreună, dar hotărâseră să păstreze totul pentru ei și să fie buni cu Ramona, iar de Liviu să nu râdă niciodată. Nu le-a fost ușor, dar le-a reușit. Cel puțin până când Livia a-nceput s-o urască pe Ramona cu patimă.
- Și io-i zic țărănetelui, știi, așa, pe respect, pe pula mea: "Dom' primar...".

Mâna lui Carmen se plimbă puțin pe pieptul lui Sebi, apoi urcă încet spre gât. Carmen ținea ochii închiși, prefăcându-se că ascultă, în timp ce parcurgea corpul de bărbat tânăr cu atenția cu care un maestru lutier atinge o vioară de preț, ieșită din mâinile unui maestru mai mare, mult mai mare decât el însuși. Din vioară nu ieșeau deocamdată decât sunete desperecheate, neplăcute auzului ("Sugem burta, dom' primar, pieptu-n față, săltăm bărbia! Păi ce-am vorbit noi cu statu' la poze?"), dar Carmen nu le lua în seamă. Știa că va face vioara să cânte. Chiar și azi, corpul îi era tot arcușul dintotdeauna, cel care făcea orice vioară să cânte.

Nu-și dăduse seama că Sebi trecuse la alt subiect, așa că se concentră rapid, așa cum se autoeducase din cărți. N-o învățase nimeni nimic, n-avusese cine. Ea singură devenise expertă în ascultare, expertă nu pentru c-ar fi fost greu să asculți, ci pentru că în cultura mică a românilor nu asculta nimeni. Toți vorbeau. Toți vorbeau, fiecare despre sine însuși, ca el acum, cu vigoarea celor 30 de ani ai săi:
- Morții mei de prost! Cum dracu' am putut să stau eu acolo, doi ani bătuți pe muche?! Doi ani! Profesor! Imaginează-ți: eu, profesor! Pe salariu de 35 de dolari! Cu vacile alea din cancelarie, idioatele alea! Baba de geogra, cu rețetele ei de murături! Sau aia de religie! Sau tâmpita de engleză, cu hainele ei de firmă! De firmă de sărace, da' ce să știe matracuca? Se credea femeie bine, vai steguleața ei de mucezită! De nebuna de mate nici nu mai zic: umbla să se mărite! Eu...
- Și cum ai reușit?, îl întrebă Carmen, moale. "Doamne, ce prostuț poate fi... bietul de el, nu-și dă seama... dacă și-ar da, cine-aș fi mai fi și eu... aia de franceză... nu iubita lui din dimineața asta... nu contează, bine că-i băiat drăguț".
- Ce să reușesc? Să scap de-acolo?
- Da...
- Ca foamea a fost de greu! M-a luat dracul până am intrat în branșă, dracul m-a luat! Am făcut junioratul la unii care aveau o agenție mică, de căcat, vai de mucii lor! Îți dai seama, la vârsta mea de-atunci! A fost nasol rău, adică nașpa la greu. Un an de zile am stat la ratații ăia, fără salariu, fără nimic, doar ca să pot trece ceva la "experiență"; nu că n-am învățat nici pic de meserie de la ăia, dar mă tâmpisem de tot, începusem să semăn cu ei. Adică ceva tot învățasem: cum să fii un copywriter gata ratat! Dup-un an am reușit să intru în sistem, m-au angajat unii pe 900 de dolari, am stat și la ăia un an, am deprins câte ceva, pe urmă am plecat la alții, pe bani mai buni. Am stat și-acolo cât am stat, pe urmă am făcut saltul și-am ajuns la ăștia de-acum. Aici sunt bani, da' e și futere. Da' mai bine futere și bani, decât futere de prof, de-aia fără bani! Gratis, pe semințe! Bostan, floare, alea-alea!
- Și atunci la Zet...?
- A, da, că de-aici pornisem! Scuze, scumpa, m-am luat cu altele și-am uitat de povestea aia jegoasă, că de-atunci mi-a venit mie mintea la cap: luasem primul salariu de copywriter, da? Și ce mi-am zis eu, în prostia mea cea fără de seamăn? Ia să invit niște amici la masă, așa, pe omenia mea, să nu mă mai ia toți la pulă cum mă luau când eram spart în cur, profesor! Și iau o masă de șase persoane la Zet, știi locul, restaurantu' ăl de șmecheri, să vadă lumea că de-acum aveam și eu cu ce! Pula mea... și vin căcații ăștia la masa mea, pe rând: găoaze, toți! Unul era inspector de penitenciare, fura din mâncarea deținuților, avea bani în toate buzunarele. Altul era funcționar la minister, avea grijă de distribuția șpăgilor care veneau din teritoriu, de la fabricile care erau dezmembrate de directorii lor, bucată cu bucată, și date la fier vechi, că erau patrimoniu național, industria de apărare, nu se puteau vinde investitorilor străini. Al treilea era vameș, adică șef de vameși, avea și ăsta cârca ruptă de la sacoșele cu bani pe care le căra la București, să fie bine pentru toată lumea și să-și facă tot vameșul o casă de-aia de se-nvârte după soare. Al patrulea n-a venit, pișa-m-aș pe mormântul lui, dar mi-a trimis cadou o carte a unui sfânt părinte de la nu știu ce schit; din cartea aia învățai cum să te lași de labă. Avea cartea și dedicație de la amic, ceva gingaș, de genul "Laba este femeia săracului", în gâții mă-sii de șmecher prost! Ultimul era un pui de securist care moștenise un imperiu de la tac-su, importator de material sanitar pentru spitalele de stat. Băiatul nici măcar nu mai făcea afaceri propriu-zise, doar încasa banii pentru ce livrase firma lui tăticu': avea de luat bani pe ani și ani înainte! Și ăștia patru, scumpa, au mâncat și-au băut pe primul meu salariu de copywriter și m-au futut trei ore cu glume despre săraci și labagii și fomiști, adică profesori, mă-nțelegi, și s-ar fi distrat jegurile toată noaptea dacă nu scurtam eu distracția și nu le ziceam că m-am îmbătat și vreau acasă, ei să rămână dacă vor, dar că eu plătesc nota de pân-atunci și mă car că nu mai pot. Ce, crezi c-au rămas să bea pe banii lor? Un căcat au rămas. Au ieșit cu mine și-au făcut chetă. Că eu voiam să iau metroul. "Ia, săracule, să ai de-un taxi! De cap să-ți fie, mă, de cap!".
- Și-ai luat?
- Ce să iau?
- Taxiul.
- L-am luat, ce era să fac? Jigodiile mi-au pus banii-n mână și mi-au zis că vin cu mine la metrou dacă nu-i iau. Se simțeau bine, voiau să se distreze. Spuneau că se duc la curve, cică să mă duc și eu cu ei, că era cinstea lor. Pomana, adică!
- Și s-au dus?
- Da. Mi-au povestit dup-aia.
- Și-ai rămas prieten cu ei?
- Păi ce era să fac? Prea erau bogați! Dar nu le-am mai făcut cinste niciodată. Adică niciodată n-am mai făcut cinste, așa, în general.

Carmen se simți înduioșată. Sebi îi ceruse bani. Îi sugerase să plătească ea jumătate din prețul pachețelului de prezervative, pe motiv că "așa este corect". Se gândi că va face întocmai, deși folosiseră un prezervativ și urmau să mai folosească doar încă unul, deci el avea să rămână c-un prezervativ nedesfăcut, numai bun pentru altă dată. Carmen se întrebă dacă avea sens o "altă dată". Știa că răspunsul era ușor de dibuit. Palma ei stângă îi cuprinse scrotul. Corpul tânăr expiră profund, apoi se întoarse spre ea și o luă puternic în brațe, sărutând-o repezit și fără meșteșug. Profesoara îi primi sărutările, calmă și caldă, apoi îl primi cu totul. Da, avea să mai fie o "altă dată", chiar dacă trebuia să mai suporte înc-o trăncăneală fără sens.
"Sunt lucruri mai grave pe lume, la drept vorbind", își spuse ea, ținându-l strâns de fese. Ura Liviei pentru poetă, de exemplu, era compensată de dragostea lui Radu.