Acum, însă, ambițiosul proiect de restaurare, foarte probabil comparabil doar cu Timișoara și Cluj, a depășit cu mult capacitatea economică a urbei de a utiliza pe potriva valorii sale patrimoniul cel înnoit. Majoritatea prăvăliilor de pe pietonal, de pildă, sunt fie goale, fie sub-utilizate: câte un kebab, câte o înghețată la cornet, câte o plăcintărie, adică mărunțișuri. Este, poate, efectul pandemiei și al crizei economice. Nici Vulturul Negru, cu elegantele sale spații interioare, nu stă mult mai bine: o bancă și câteva cârciumioare.
Ce altceva am mai văzut în cele câteva zile petrecute în Oradea? Hărnicia publică a (neo)protestanților, care cântau în cor pe pietonal și în fața teatrului, până chiar la o reprezentație cu zeci de pâini uriașe, rotunde, întinse pe mese acolo, spre a fi prinse într-o narațiune și împărțite publicului strâns ca la urs; prin comparație, cei de pe pietonal, care împărțeau bomboane pe băț copiilor și literatură de colportaj adulților, ieșeau în pierdere clară. E foarte interesant fenomenul religios acolo. Catedrala cea nouă, vizavi de intrarea în cetate, e captivă unui șantier de infrastructură uriaș, care o înconjoară fără rest, izolând-o de oraș. E, de altfel, ciudată, partea de jos angulară, cu excepția altarului, în vreme ce turlele erau mai degrabă moldovenești. Nu e singura, am văzut multe biserici noi care încearcă să iasă din referințele la biserici non-ortodoxe istorice via acoperișuri și turle cu dublă înclinație. Biserica cu lună, din Piața Unirii (amplă și vie, pregătită pentru concerte și filme în aer liber), e ortodoxă, probabil, prin conversie, adică are un iconostas, în rest totul o recomandă ca fiind catolică sau protestantă. La fel și cea greco-catolică, făcută în secolul al XIX-lea direct așa, adică perfect camuflată arhitectural printre religiile oficial acceptate în imperiul Austro-Ungar, plus un liceu de aceeași denominație, făcut în cheie neoromânească, elegant dar stingher acolo, de un arhitect cu nume străin (să ne amintim că la fel a apărut în Sibiu catedrala ortodoxă, cu referințele sale clare la Sfânta Sofia constantinopolitană, proiectată de un arhitect maghiar) de cea mai bună calitate.
Am admirat, apropo, cupola de la sinagoga neologă, integral restaurată - și folosită drept sală de concerte de către primărie, nemaifiind în cult. Se știe soarta evreilor orădeni în Ardealul de Nord.
Recomand cu căldură tuturor celor care nu au fost deloc, sau nu mai fost de mulți ani în Oradea, să o viziteze. Face cinste gospodarilor săi și îi face de rușine pe cei din țară care, având un patrimoniu la fel de bogat, nu sunt capabili să îl întrețină și să îl aducă aproape de lumina de altădată. E drept, oamenii care l-au creat nu mai există și orașul pare, cumva, asemănător picturilor lui De Chirico, dar, orișicât, cred că pot spune că orădenii, indiferent de etnia lor, sunt mai civilizați, mai politicoși, mai agreabili decât noi, regățenii și sunt convins că nu e străin locul acesta de calitatea orașului în care trăiesc.
