Descoperind Deva, Hunedoara, Țara Hațegului

Apoi, de la Oradea, prin Băile Felix și Brad, traversezi Apusenii până la Deva pe drum nou; nu e autostradă, dar priveliștile compensează. La Deva, Muzeul civilizației daco-romane te întâmpină pe jumătate adormit, vopsit în roz (dar judecătoria, de lângă, e în albastru...). La intrare, dinozaurul pitic poreclit Pufy de doamna muzeografă, indignată de modificările anunțate de guvern în organigrama instituțiilor de cultură. Interesante piese de patrimoniu dac, precum și lapidariul din spate, plin de felurime de pietre tombale, statui și inscripții. Cetatea o vedem de jos, întrucât nu se vizitează, deocamdată, fiind, iar, în restaurare și, oricum, nu urcă telecabina. În rest, oraș ațipit, de provincie, dar ceva mai bine echipat pe la margine cu noile temple ale consumismului decât Hunedoara. Unde, în afară de castelul Huniazilor, mare lucru nu e de văzut, decât, poate, primăria postmodernă și catedrala făcută de Ionescu Berechet, repetiție cu costume pentru biserica mănăstirii Cașin, din București. Diferențele sunt minime; lipsesc exedrele laterale, iar la pridvor, coloanele de colț nu sunt dublate. E și mai puțin spectaculoasă la interior, pârând a nu fi fost restaurată: e întunecată de fumul lumânărilor, pe când la Cașin, se știe, s-a dorit un interior cu intarsie de piatră, mai bizantin decât fresca, dar rămas, încă, la nivelul parterului. În rest, se lucrează la piațeta din fața catedralei, care, deocamdată, e tăpșan de privit spre castelul lui Iancu de Hunedoara, asaltat de hoarde de turiști, dar complet nesupravegheat la interior, de unde și devălmășia caracteristică turismului românesc. Toți se uită în fântâna săpată de cei trei prizonieri turci, dar prea puțini înțeleg că inscripția, inițial aflată pe ghizdurile fântânii ("Apă ai, inimă n-ai!"), scrijelită de prizonierii uciși de văduva lui Ioan de Hunedoara, în ciuda promisiunii soțului ei de a-i elibera dacă sapă fântâna, se află acum pe un contrafort al altarului capelei, chiar sub nasul lor. Și aici, un lapidarium interesant, cu piese din construcția primă, înlocuite la restaurările succesive, completează vizita prin săli. Turnul care a închis primul acces în incintă, cu suprafața de călcare elicoidală care unește deschiderile în zid, pentru tragere în afară, mi-a amintit de sala Muzeului Guggenheim din NY. Aproape toată lumea e fascinată de toaletele castelului, care însemnau dejecții expulzate spre exteriorul zidurilor.

Cred, mai apoi, că trebuie vizitată Țara Hațegului măcar o dată în viață. Bisericile de aici sunt excepționale (Călan, Strei, Sântămăria Orlea), dau seama despre un centru de putere locală (familia Cândea / Kendeffy) și sunt neasemenea: zidiri primitive, de piatră, romanic vernacular continuat în gotic. Iar, peste toate, Densuș-ul, despre care am mai scris, care este cel mai straniu spațiu de cult de pe teritoriul actual al României (mai apoi fiind Corbii de Piatră)...