Așa-numita Inteligență Artificială așa-numită generativă se afirmă, deja, mai mult ca sperietoare economică și politică regresivă decît ca promisiune progresistă, de emancipare: ea pune în pericol identitățile, singularitățile, "semnăturile" umane, propunînd nu numai să le dubleze, ci de-a dreptul să le înlocuiască: disponibilizarea umanului. Nu întîmplător, amenințat cu disponibilizarea, umanul intră, ca la Hollywood (imperiul, ha!, al semnelor și al ficțiunilor, al contra-adevărurilor), în grevă.
Problema e că de la algoritmii care copiază și dublează lumea, "avatarizînd-o", altfel spus de la matematici, reputate, nu-i așa, pentru exactitate, pentru analogismul lor fundamental, te-ai aștepta chiar asta să facă: să reproducă parazitar ca să ia locul, înlocuind realitatea cu semnele și simbolurile ei, transpunînd-o în limbaj (a-verbal) programator și programabil.
Or, se pare că IA este mult mai umană decît ne-am aștepta. În loc să corecteze umanul îndreptându-i erorile și inexactitățile, iraționalismul funciar, se pare, din cîte reiese, că "ea" este de fapt "umană, prea umană": supra-umană sau hiper-umană în ce are omul mai specific rău, înclinația irepresibilă spre non-adevăr și, de fapt, spre contra-adevăr, spre inventarea de adevăruri ca fugă de realitate, de propria realitate - mințirea și fabularea de sine. (Dar poate că doar așa s-a dezvoltat Umanul: auto-inventîndu-se).
IA, se pare, nu numai că nu reproduce și nu aduce un plus (corectiv) de exactitate și de rigoare, nu-i așa, matematică fantezismului uman, înclinației umane spre eroare și imaginație, spre fantazare și fantasmare, spre confundarea realității cu dorințele etc., trăsături pe cît de fundamentale, pe atît de criticate de întreaga tradiție filosofică, ci o consolidează, o prelungește și îi dă, mai mult, tărie, consistență și soliditate, inexpugnabilitate "obiectivă" și "tehnică" post-umană sau extra-umană, corectînd doar fragilitatea și precaritatea corporală, somatică a omului, nu și failibilitatea, debilitatea spiritului său: tocmai pe aceasta o prelungește.
IA, mai umană decît omul însuși. În rău. Adică în Uman.
Două rele convergente ale IA, a căror combinație duce răul omului nu doar mai departe, ci pe noi culmi de ne-adevăr, i-raționalitate și chiar contra-raționalitate (ce o fi aia?): înclinația "umană, prea umană" conjugată pe de o parte de a inventa fapte (adică de a nesocoti realitatea, exactitatea "matematică" și, în general, "științifică": rațională) și pe de altă parte de a reproduce și consolida, nu, așadar, fapte, ci stereotipuri și prejudecăți, altfel spus "contra-fapte", contrafactualități. "Realitatea umană": toată realitatea, realitatea ca atare, onticul sînt umane, produse de om, ca loc și "sălaș" al omului în război ontologic cu o lume care nu are nevoie de el, dar de care el are nevoie, și pe care o extermină. Ontologie chiar asta înseamnă: afirmarea adevărului uman, a adevărului exclusiv uman, a adevărului împotriva realității. Așa-numitul "post-adevăr" nu s-a născut azi, ci este intrinsec omului ca opus realității: adevărul (pur și unicamente uman) împotriva realității (neplăcute, extra-umane, din care omul e disponibil; omul ca revoltă și victorie a accesoriului împotriva realității, care e extra-umană; fuga de realitate ca adevăr etc.). Realitatea e mediul advers al adevărului (care e doar) uman. Și așa ne-am putea apropia de problematica ecologică și climatică: adevărul ca marcă fabulatorie a omului împotriva realității care ESTE restul viului și pur și simplu Planeta. Etc.
Adevărul fiind doar uman este deja, prin el însuși, contra-adevăr și post-adevăr. Adevărul fusese Realitatea, dar l-a confiscat omul, și l-a apropriat, s-a înstăpînit asupra lui (altceva decît să uzurpe omul nici nu știe și nu vrea să facă) și l-a disociat de realitate, l-a întors împotriva Realității, prin ea însăși neplăcută, adversă.
IA produce și încurajează producția de fals a omului și a omului ca fals care se auto-întemeiază, marcînd, în sfîrșit, după ceva "stagnare", pricinuită de ororile realității, de oroarea adevărului (secolul al XX-lea ca culminație) care, se pare, are în continuare oroare nu față de producția de orori, ci față de dezvăluirea, față de punerea în față și "pe masă" a ororilor produse de om: ororile realității și oroarea adevărului produc nu corectivul logic, ci oroarea de realitate și oroarea de adevăr, adică fuga de realitate și de adevăr.
IA nu face decît să conforteze și să înarmeze, să împlinească și să desăvîrșească această tendință (auto)distructivă a omului, care, din oroarea de sine ajunge să fugă nu de oroare, ci de sine, alegînd să devină pe zi ce trece mai fals, mai artificial, adică mai "uman" - deja mult "prea uman".
Fuga omului de om. "Uman" tot mai fără Om. Omul înecat în Uman. Și Umanul ca micro-mediu de auto-adevăr (autoreflexivitate speculară, speculativă, fetișizantă) închis și suprapus Realității. Omul doar în Uman, Umanul ca adevăr "de sine" în și pe(ste) Realitate.
De parcă n-am fi știut că cultul Rațiunii e Nebunie: i-rațiune. E-rațiune. Cu atît de prizatul, omniprezentul E: de la Eroare, firește.
Problema e că de la algoritmii care copiază și dublează lumea, "avatarizînd-o", altfel spus de la matematici, reputate, nu-i așa, pentru exactitate, pentru analogismul lor fundamental, te-ai aștepta chiar asta să facă: să reproducă parazitar ca să ia locul, înlocuind realitatea cu semnele și simbolurile ei, transpunînd-o în limbaj (a-verbal) programator și programabil.
Or, se pare că IA este mult mai umană decît ne-am aștepta. În loc să corecteze umanul îndreptându-i erorile și inexactitățile, iraționalismul funciar, se pare, din cîte reiese, că "ea" este de fapt "umană, prea umană": supra-umană sau hiper-umană în ce are omul mai specific rău, înclinația irepresibilă spre non-adevăr și, de fapt, spre contra-adevăr, spre inventarea de adevăruri ca fugă de realitate, de propria realitate - mințirea și fabularea de sine. (Dar poate că doar așa s-a dezvoltat Umanul: auto-inventîndu-se).
IA, se pare, nu numai că nu reproduce și nu aduce un plus (corectiv) de exactitate și de rigoare, nu-i așa, matematică fantezismului uman, înclinației umane spre eroare și imaginație, spre fantazare și fantasmare, spre confundarea realității cu dorințele etc., trăsături pe cît de fundamentale, pe atît de criticate de întreaga tradiție filosofică, ci o consolidează, o prelungește și îi dă, mai mult, tărie, consistență și soliditate, inexpugnabilitate "obiectivă" și "tehnică" post-umană sau extra-umană, corectînd doar fragilitatea și precaritatea corporală, somatică a omului, nu și failibilitatea, debilitatea spiritului său: tocmai pe aceasta o prelungește.
IA, mai umană decît omul însuși. În rău. Adică în Uman.
Două rele convergente ale IA, a căror combinație duce răul omului nu doar mai departe, ci pe noi culmi de ne-adevăr, i-raționalitate și chiar contra-raționalitate (ce o fi aia?): înclinația "umană, prea umană" conjugată pe de o parte de a inventa fapte (adică de a nesocoti realitatea, exactitatea "matematică" și, în general, "științifică": rațională) și pe de altă parte de a reproduce și consolida, nu, așadar, fapte, ci stereotipuri și prejudecăți, altfel spus "contra-fapte", contrafactualități. "Realitatea umană": toată realitatea, realitatea ca atare, onticul sînt umane, produse de om, ca loc și "sălaș" al omului în război ontologic cu o lume care nu are nevoie de el, dar de care el are nevoie, și pe care o extermină. Ontologie chiar asta înseamnă: afirmarea adevărului uman, a adevărului exclusiv uman, a adevărului împotriva realității. Așa-numitul "post-adevăr" nu s-a născut azi, ci este intrinsec omului ca opus realității: adevărul (pur și unicamente uman) împotriva realității (neplăcute, extra-umane, din care omul e disponibil; omul ca revoltă și victorie a accesoriului împotriva realității, care e extra-umană; fuga de realitate ca adevăr etc.). Realitatea e mediul advers al adevărului (care e doar) uman. Și așa ne-am putea apropia de problematica ecologică și climatică: adevărul ca marcă fabulatorie a omului împotriva realității care ESTE restul viului și pur și simplu Planeta. Etc.
Adevărul fiind doar uman este deja, prin el însuși, contra-adevăr și post-adevăr. Adevărul fusese Realitatea, dar l-a confiscat omul, și l-a apropriat, s-a înstăpînit asupra lui (altceva decît să uzurpe omul nici nu știe și nu vrea să facă) și l-a disociat de realitate, l-a întors împotriva Realității, prin ea însăși neplăcută, adversă.
IA produce și încurajează producția de fals a omului și a omului ca fals care se auto-întemeiază, marcînd, în sfîrșit, după ceva "stagnare", pricinuită de ororile realității, de oroarea adevărului (secolul al XX-lea ca culminație) care, se pare, are în continuare oroare nu față de producția de orori, ci față de dezvăluirea, față de punerea în față și "pe masă" a ororilor produse de om: ororile realității și oroarea adevărului produc nu corectivul logic, ci oroarea de realitate și oroarea de adevăr, adică fuga de realitate și de adevăr.
IA nu face decît să conforteze și să înarmeze, să împlinească și să desăvîrșească această tendință (auto)distructivă a omului, care, din oroarea de sine ajunge să fugă nu de oroare, ci de sine, alegînd să devină pe zi ce trece mai fals, mai artificial, adică mai "uman" - deja mult "prea uman".
Fuga omului de om. "Uman" tot mai fără Om. Omul înecat în Uman. Și Umanul ca micro-mediu de auto-adevăr (autoreflexivitate speculară, speculativă, fetișizantă) închis și suprapus Realității. Omul doar în Uman, Umanul ca adevăr "de sine" în și pe(ste) Realitate.
De parcă n-am fi știut că cultul Rațiunii e Nebunie: i-rațiune. E-rațiune. Cu atît de prizatul, omniprezentul E: de la Eroare, firește.