Spuneam, într-un text recent, dînd glas revoltei și unei anumite saturații care face ca lucrurile să fie tot mai evidente și mai simplu de exprimat de către tot mai multă lume, text intitulat "Cînd Corupția e Constituția, nu mai avem nici măcar aer: împotriva politicii Accidentului" (apărut în Observator cultural, nr. 1173, 1 septembrie 2023), că "nu trebuie să ni se întîmple, Doamne ferește, vreun accident ca să fie, să simțim că este așa, că așa este. Nu: sîntem deja accidentați, sistemic, accidentul este principiul și structura: lăsarea fără aer și fără siguranță, expunerea totală, abandonul, lăsarea în voia întîmplării, în voia Accidentului, a tuturor accidentelor posibile. (...) În România, statul și puterea funcționează structuralmente accidental și accidentant, se hrănesc și presupun accidentele, ele fiind de fapt Accidentul. Cum ar putea societatea avea, minimal, «bazic», siguranță și aer, cînd accidentul structural («structuralizînd» accidentul) este politicul însuși?"
Am încercat să merg ceva mai departe cu analiza (de fapt, cu auto-analiza, cu introspecția eului colectiv, a "sinelui" social-istoric obiectiv), și iată ce (cred că) am aflat.
Sistemul Accidentului, așa cum am putea numi, doar aparent oximoronic, regimul de funcționare politică a societății românești, este cu adevărat un sistem, care, deci, pentru a putea fi analizat cu speranța de a-l înțelege, trebuie privit în pozitivitatea lui relațională și, de fapt, conflictuală, nu ca o abatere sau ca o deraiere de la un model, de la o "normalitate". În diferența lui specifică, așadar.
Iar acidentele care nu încetează să se producă trebuie privite ca niște ciocniri firești între (cel puțin) două sisteme care nu reușesc să se armonizeze sau măcar să se conecteze, să se branșeze, să se "integreze", care de fapt probabil că se exclud funcționînd unul împotriva și în dauna celuilalt. De unde, în mod, repet, firesc, fără nimic nelalolocul său, accidentele în lanț și la toate nivelurile.
Sistemul să-i spunem "românesc actual", obiectiv în sens geo-istoric, este un sistem care funcționează cu atît mai bine cu cît este un sistem simplificat, reductiv, dar care nu trebuie deranjat, contrariat, în realitate hrănindu-se însă din ciocnire, din Accident. Din nou, contradicția este doar aparentă, ea este de fapt motorul.
Or, într-un astfel de sistem sau de contra-sistem, accidentul este nu doar necesar, cum spuneam în textul citat mai sus, ci de-a dreptul obligatoriu și inevitabil: trebuie să se întîmple, nu are cum să nu se întîmple. Și aceasta, pur și simplu, pentru că este, cum spuneam, un sistem al accidentului, născut dintr-un accident și care (cum spunem) a "structuralizat" și "sistemizat" accidentul. Și care de fapt se hrănește din accident și din accidente, care are nevoie de accidente - adică de coliziuni, de ciocnici, de înfruntare, de ne-aliniere cu/la alta sisteme. Accidentul a avut deja loc, "Sistemul" e Accidentul (rezultat dintr-un accident, dintr-o coliziune istorică nerezolvată și poate irezolvabilă), accidentul e prim, primar și permanent, în desfășurare: ca un Big Bang - acidentele de acum fiind doar replici, de sistem: expresii de răspuns.
Am ajuns, poate, probabil, într-o etapă (de exasperare la atac) a auto-expresivității Sistemului Accidentului, a auto-evidenței lui - care ar putea schimba multe, care ar putea provoca măcar un alt tip de feedback: pe verticală, transversal, (și) spre exterior, de auto-denunțare (incipient auto-reflexivă), nu doar de auto-reglare: de meta-auto-reglare, ceea ce presupune oprirea, stricarea, "defectarea", "griparea", "înfrîngerea" sau "capitularea" lui - și transcodarea subsecventă. Cel mai mult ne-ar fi de folos aici Simondon.
Este, cum spunea, un sistem simplu, care trebuie privit în pozitivitatea lui inevitabil relațională, reactivă, conflictuală. Un sistem, așadar, simplu, dar care are mai multe "externalități negative" ca altele. Care e obligat, de interacțiunea cu alte sisteme, să își - cum spun - divulge Accidentul care îi e legea.
De fapt, este un sistem nu atît simplu, cît elementar - sau, și mai precis, un sistem care, spre deosebire de democrație, cu care se află așadar în conflict, în ciocnire, în situație structurală de coliziune și de accidentare, spre deosebire, așadar, de democrație, care este procesuală și procedurală, care trebuie, deci, construită, de-construită și re-construită, "de-re-construită" (cum spunea Derrida, marele Jacques Anti-Fatalistul), care e permanent "în șantier", este rodat.
Cum se face atunci că, deși "rodat", are "externalități negative", și chiar mai multe ca alte sisteme, ca sistemele concurente? Păi tocmai concurența cu ele le produce, accidentele sînt, cum spuneam, nu numai replici ale unui Accident inițial, fundamental, ale unei ciocniri "întemeietoare", ci și răspunsuri la agresiunea de viabilitate a altor sisteme, în frunte cu democrația "de import", "cuceritoare".
Sistemul local (în sensul și de zonal, de tipologic-zonal: periferie multiplă, între "plăci" disruptive de putere) e rodat în sensul de "organic". Ca să spunem lucrurilor metaforic pe nume, este mediul, solul, terenul care respinge, oricum se luptă cu "grefa" democrației, care, constructivistă fiind, este arhitecturală. Neputînd chiar să se cutremure, să se scuture de democrație, Sistemul Accidentului este împins, totuși, la exasperare expresivă: accidente în lanț.
Democrația: un model, un sistem universalist, raționalist, proceduralist, exportabil, dar, concret, doar de către un masiv pol concret de super-putere (împotriva altor poli de super-putere). Or, "mediul", "terenul" prins la mijloc reacționează, este împins, cum spuneam, să se exprime, să se auto-"denunțe", "replicînd" prin "accidentarea" terenului.
Dacă aș fi rău, aș spune: cînd nu ai obiceiul construcției, nu poți construi nici democrația, te bazezi pe ce crește și poți eventual colege, pe ce e "dat", pe ce (și cum) ai "apucat".
Coliziune an-arhi-tectonică între "dat", "crescut", moștenit, "apucat", "organic", "vernacular", între o "mică" și "mare" corupție, cea de "jos" fiind (auto)percepută ca rezistență față de cea de "sus".
Da, accidentele în linie și în toate sensurile se datorează și dau expresie coliziunii dintre cele două sisteme, dintre "sol" sau "mediu", "teren", și constructibilitatea permanentă a democrației înțeleasă ca arhitectură, cu artificialitatea și "superficialitatea" ei.
Două sisteme, dar multe "entități", ca poli de putere purtătoare ale unor modele.
Împotriva arhitecturii, tectonica (stratigrafia solului, acumulările de sedimente aduse și îngropate, refulate istoric).
Atît pentru moment.
Am încercat să merg ceva mai departe cu analiza (de fapt, cu auto-analiza, cu introspecția eului colectiv, a "sinelui" social-istoric obiectiv), și iată ce (cred că) am aflat.
Sistemul Accidentului, așa cum am putea numi, doar aparent oximoronic, regimul de funcționare politică a societății românești, este cu adevărat un sistem, care, deci, pentru a putea fi analizat cu speranța de a-l înțelege, trebuie privit în pozitivitatea lui relațională și, de fapt, conflictuală, nu ca o abatere sau ca o deraiere de la un model, de la o "normalitate". În diferența lui specifică, așadar.
Iar acidentele care nu încetează să se producă trebuie privite ca niște ciocniri firești între (cel puțin) două sisteme care nu reușesc să se armonizeze sau măcar să se conecteze, să se branșeze, să se "integreze", care de fapt probabil că se exclud funcționînd unul împotriva și în dauna celuilalt. De unde, în mod, repet, firesc, fără nimic nelalolocul său, accidentele în lanț și la toate nivelurile.
Sistemul să-i spunem "românesc actual", obiectiv în sens geo-istoric, este un sistem care funcționează cu atît mai bine cu cît este un sistem simplificat, reductiv, dar care nu trebuie deranjat, contrariat, în realitate hrănindu-se însă din ciocnire, din Accident. Din nou, contradicția este doar aparentă, ea este de fapt motorul.
Or, într-un astfel de sistem sau de contra-sistem, accidentul este nu doar necesar, cum spuneam în textul citat mai sus, ci de-a dreptul obligatoriu și inevitabil: trebuie să se întîmple, nu are cum să nu se întîmple. Și aceasta, pur și simplu, pentru că este, cum spuneam, un sistem al accidentului, născut dintr-un accident și care (cum spunem) a "structuralizat" și "sistemizat" accidentul. Și care de fapt se hrănește din accident și din accidente, care are nevoie de accidente - adică de coliziuni, de ciocnici, de înfruntare, de ne-aliniere cu/la alta sisteme. Accidentul a avut deja loc, "Sistemul" e Accidentul (rezultat dintr-un accident, dintr-o coliziune istorică nerezolvată și poate irezolvabilă), accidentul e prim, primar și permanent, în desfășurare: ca un Big Bang - acidentele de acum fiind doar replici, de sistem: expresii de răspuns.
Am ajuns, poate, probabil, într-o etapă (de exasperare la atac) a auto-expresivității Sistemului Accidentului, a auto-evidenței lui - care ar putea schimba multe, care ar putea provoca măcar un alt tip de feedback: pe verticală, transversal, (și) spre exterior, de auto-denunțare (incipient auto-reflexivă), nu doar de auto-reglare: de meta-auto-reglare, ceea ce presupune oprirea, stricarea, "defectarea", "griparea", "înfrîngerea" sau "capitularea" lui - și transcodarea subsecventă. Cel mai mult ne-ar fi de folos aici Simondon.
Este, cum spunea, un sistem simplu, care trebuie privit în pozitivitatea lui inevitabil relațională, reactivă, conflictuală. Un sistem, așadar, simplu, dar care are mai multe "externalități negative" ca altele. Care e obligat, de interacțiunea cu alte sisteme, să își - cum spun - divulge Accidentul care îi e legea.
De fapt, este un sistem nu atît simplu, cît elementar - sau, și mai precis, un sistem care, spre deosebire de democrație, cu care se află așadar în conflict, în ciocnire, în situație structurală de coliziune și de accidentare, spre deosebire, așadar, de democrație, care este procesuală și procedurală, care trebuie, deci, construită, de-construită și re-construită, "de-re-construită" (cum spunea Derrida, marele Jacques Anti-Fatalistul), care e permanent "în șantier", este rodat.
Cum se face atunci că, deși "rodat", are "externalități negative", și chiar mai multe ca alte sisteme, ca sistemele concurente? Păi tocmai concurența cu ele le produce, accidentele sînt, cum spuneam, nu numai replici ale unui Accident inițial, fundamental, ale unei ciocniri "întemeietoare", ci și răspunsuri la agresiunea de viabilitate a altor sisteme, în frunte cu democrația "de import", "cuceritoare".
Sistemul local (în sensul și de zonal, de tipologic-zonal: periferie multiplă, între "plăci" disruptive de putere) e rodat în sensul de "organic". Ca să spunem lucrurilor metaforic pe nume, este mediul, solul, terenul care respinge, oricum se luptă cu "grefa" democrației, care, constructivistă fiind, este arhitecturală. Neputînd chiar să se cutremure, să se scuture de democrație, Sistemul Accidentului este împins, totuși, la exasperare expresivă: accidente în lanț.
Democrația: un model, un sistem universalist, raționalist, proceduralist, exportabil, dar, concret, doar de către un masiv pol concret de super-putere (împotriva altor poli de super-putere). Or, "mediul", "terenul" prins la mijloc reacționează, este împins, cum spuneam, să se exprime, să se auto-"denunțe", "replicînd" prin "accidentarea" terenului.
Dacă aș fi rău, aș spune: cînd nu ai obiceiul construcției, nu poți construi nici democrația, te bazezi pe ce crește și poți eventual colege, pe ce e "dat", pe ce (și cum) ai "apucat".
Coliziune an-arhi-tectonică între "dat", "crescut", moștenit, "apucat", "organic", "vernacular", între o "mică" și "mare" corupție, cea de "jos" fiind (auto)percepută ca rezistență față de cea de "sus".
Da, accidentele în linie și în toate sensurile se datorează și dau expresie coliziunii dintre cele două sisteme, dintre "sol" sau "mediu", "teren", și constructibilitatea permanentă a democrației înțeleasă ca arhitectură, cu artificialitatea și "superficialitatea" ei.
Două sisteme, dar multe "entități", ca poli de putere purtătoare ale unor modele.
Împotriva arhitecturii, tectonica (stratigrafia solului, acumulările de sedimente aduse și îngropate, refulate istoric).
Atît pentru moment.