Opere mediocre pe care cel mai adesea le-am ignorat

George Banu (Georges Banu), scriitor și critic de teatru (n. 22.06.1943, Buzău). A studiat la Academia de Teatru și Film, București. În 1973, se stabilește la Paris. Profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris, și la Universitatea Louvain din Belgia. Teatrolog și eseist de reputație mondială, este autor a peste 50 de volume de critică și teorie teatrală, în limbile română, franceză și germană. A condus revista Alternatives théâtrales și, la Editura Actes-Sud, colecția "Le Temps du théâtre". Între 1991 și 2000, a fost director al Academiei Experimentale de Teatru. Membru UNITER și președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (după ce a fost ales de trei ori președinte), Doctor Honoris Causa al mai multor universități europene. Premiul criticii dramatice / Prix de la Critique pentru cea mai bună carte de teatru a anului, în Franța (1981, 1984 și 1990), Premiul de excelență UNITER și Premiul Prometeus 2007, Marele Premiu al Francofoniei, acordat de Academia Franceză (2014), Ofițer al Artelor și Literelor și Cavaler al Ordinului Național al Meritului, distincții primite din partea Republicii Franceze. Din martie 2013, este membru de onoare al Academiei Române.

Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
George Banu: În general, a fost o dramaturgie supusă unor comenzi politice, cu incidențe semnificative asupra operelor și ea poartă amprenta acestor presiuni - astăzi, din fericire, aparținând trecutului. Pe de altă parte, a răspuns și unor determinări istorice legate de moment, devenite, de atunci, caduce. A reveni asupra acestui ansamblu de texte nu se justifică... decât, poate, în numele unei lecturi ironice, pentru "a ne despărți de trecut râzând", cum zicea Marx.

L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
G.B.: Cred că nu e vorba de "ideologie" - ea e inexistentă -, ci de "strategie", căci puterea politică din România [comunistă] nu a formulat o gândire politică sau estetică articulată, ci doar a exprimat exigențe punctuale, pe care dramaturgii "oficiali" le-au adoptat. Aceasta a creat un a priori de scepticism față de o majoritate din textele jucate. În mare parte, pentru mine, în numele intransigenței de vârstă și justificată de mediocritatea operelor pe care cel mai adesea le-am ignorat. Și nu o regret. De aceea, răspunsul meu nu poate fi decât parțial. Aș cita Passacaglia de Titus Popovici, Proștii sub clar de lună de Teodor Mazilu, Iona de Marin Sorescu. Poate și textele lui Iosif Naghiu - dar nu le-am frecventat constant. Cele ale lui Lovinescu de după anii '70, fiind plecat din țară, mi-au rămas inaccesibile.

L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
G.B.: Personal, nici unul.

L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
G.B.: Pentru a răspunde, ar trebui să le recitesc. O asemenea evaluare nu se poate efectua doar pe baza memoriei, dar ea îmi e orfană de capodopere. Dacă, totuși, accept acest examen retrospectiv, aș spune Iona și Matca, însă ea îmi e mai puțin familiară.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.