Un astfel de eveniment a fost oferit recent de Opera Naţională din Bucureşti prin programarea operei Cenuşăreasa de Rossini în versiune de concert, având-o drept cap de afiş în a treia reprezentaţie pe mezzo-soprana Ruxandra Donose.
Dacă ar fi să ne oprim doar la Cenuşăreasa, lucrarea în care am văzut-o recent la Bucureşti, după superba producţie de la festivalul de la Glyndebourne din 2005, imortalizată şi pe DVD, ea a jucat recent acest rol şi la Opera din Philadelphia şi va reveni în vara anului 2007 pe scena de la Glyndebourne în producţia semnată ca regie de Sir Peter Hall, conducerea muzicală fiind asigurată de Vladimir Jurowski.
Ce bine că publicul bucureştean, fie el cunoscător sau nu, a avut prilejul de a veni în contact cu arta unei mari artiste. Fie şi într-o versiune de concert. Ruxandra Donose are o activitate internaţională ce se desfăşoară într-un regim concurenţial pe care cu toată bunăvoinţa nu ni-l putem imagina foarte clar de aici, de pe liniştitele noastre meleaguri. Într-o succesiune de spectacole şi recitaluri desfăşurate pe patru continente, activitate susţinută fără oprire de mai bine de 15 ani, în care - după cum declară artista "...dacă nu dai totul, nu exişti, nici chiar această dăruire nereprezentând o garanţie a succesului...", Ruxandra Donose a venit la Bucureşti cu inima deschisă, ridicând publicul în picioare în cele mai spontane ovaţii pe care le-am auzit în sălile noastre de multă vreme încoace.
Ea nu a făcut nimic special în acea seară pe care cu greu o vom putea uita. Nu a cântat nici mai bine nici mai puţin bine decât în celelalte spectacole cu care a entuziasmat o lume întreagă, inerentele emoţii legate de cântatul acasă fiind cu căldură puse în actul inefabil al interpretării. Aşa cântă, mai corect aşa concepe Ruxandra Donose actul artistic. Ca pe o sumă de parametri tehnici şi emoţionali, ecuaţie plină de un fermecător necunoscut paradoxal, pentru că ea nu lasă la o parte nici un amănunt. Iar acest lucru se aude şi se simte.
Este genul de artist despre care poţi spune cu sinceritate că ar fi reprezentat o pierdere să nu o fi ascultat pe viu măcar o dată. Cântul ei sintetizează un balans extrem de natural între emoţie şi exactitate, între o conducere elegantă şi personală a frazei şi un respect adânc faţă de acurateţea stilistică.
Conducerea Operei bucureştene merită toată recunoştinţa publicului. Acest public a putut vedea limpede că un nivel ca al Ruxandrei Donose poate fi atins şi pe malul Dâmboviţei (la propriu), dar numai în urma unui efort susţinut. Dar în acest scop, colectivele Operei Naţionale ar trebui să subordoneze totul noţiunii de viaţă artistică. Numai aşa nu vor deveni amare nostalgii vremurile când piaţa muncii (inclusiv în domeniul artistic) nu era liberalizată - ce bine! -, iar locul instrumentistului sau al cântăreţului care a uitat de mult de ce şi pentru ce se află de fapt acolo nu era ameninţat de alţii mai conştiincioşi, vremurile când publicul, minunatul nostru public, aplauda cu căldură - ce bine! - un tip de performanţă artistică care în alte părţi ale Europei nu mai rezistă de mult.
Cei prezenţi pe scenă alături de Ruxandra Donose au dat impresia că s-au străduit. Dar s-a văzut, auzit şi mai ales simţit că această străduinţă nu mai dă rezultatul scontat, pentru că atunci când performanţa nu mai este o adevărată prioritate a vieţii profesionale, ea nu mai poate fi atinsă decât extrem de rar.