Acest articol este dedicat unei premiere în climatul cultural bucureştean. O premieră parcă prea frumoasă ca să fie adevărată, adică să aibă o continuare. Pe locaţia fostului T4 - vă mai amintiţi, voi, foşti indezirabili "Irişi" ai anilor '80, actuali respectabili rafinaţi - s-au perindat câteva discoteci, pentru ca acum să-şi deschidă porţile primul club dedicat performanţei muzicale de nivel internaţional din urbea noastră.
Inaugurarea s-a petrecut în compania unor muzicieni de vis. Chitaristul australian Frank Gambale, basistul canadian Alain Caron şi pianistul venezuelean Otmaro Ruiz, se află într-un turneu de promovare a noului album şi au ajuns în Romania - de fapt - pentru concertul de la Sibiu - capitală europeană a culturii 2007.
Într-adevăr. În compania muzicală a celor trei totul pare foarte simplu. Poate de aceea, în pofida atmosferei profesional create a clubului, în timpul concertului s-a şuetat în mod paradoxal mai mult decât era cazul. Pentru cine era prezent numai din pasiune pentru acest gen de jazz - a cărui denumire exactă este cu totul nesemnificativă în faţa a ceea ce exprimă de fapt muzica în sine - şi nu doar pentru a fi văzut, schimbul de idei, fluxul emoţional şi deloc în ultimă instanţă generozitatea cu care aceşti frumoşi gânditori ai muzicii ne-au încântat cu ideile lor, recitalul va rămâne cu siguranţă un reper cultural.
Frank Gambale, a cărui colaborare cu Jean-Luc Ponty şi Chick Corea i-a marcat cariera, acum în postură de lider al unui trio de solişti, a încântat în primul rând prin farmecul solo-urilor sale. Personaj funciarmente pozitiv, prezenţă bonomă, Frank Gambale şi-a nuanţat evoluţia prin conţinutul luminos al frazării. Ca şi Alain Caron şi Otmaro Ruiz, Frank Gambale este acel gen de muzician care a înţeles că muzică nu faci pentru a-ţi ostoi narcisismul. Solo-urile şi virtuozitatea - indiferent cât sunt sau nu de aclamate de public - sunt subordonate în permanenţă ideilor, transpuse într-o concepţie armonică a cărei cizelare reprezintă munca de o viaţă. În completare, venezueleanul Otmaro Ruiz, de fapt cetăţean al lumii ca şi ceilalţi colegi ai săi, muzician complet - printre altele producătorul muzical al celebrei Dianne Reeves - a dat greutate dimensiunii latino, omniprezentă în discursul muzical al serii, pentru ca gânditorul Alain Caron, un introvertit al trăirilor senine, să întregească ţinuta recitalului.
Acest amestec de academic şi libertate a dialogului şi mai ales a circulaţiei de idei între trei oameni care au ales acel tip de libertate spirituală - pe care nu doar muzica îl poate oferi, ci orice tip de evadare a gândului - a constituit de fapt marea lecţie a serii.