Prin ţinuta artistică fără cusur, spectacolul ne arăta o dată în plus cât de mare nevoie avem în România de astfel de evenimente.
O astfel de performanţă trebuie văzută. Fără să fi fost o culme a emoţiei sau a celor mai proaspete tendinţe avangardiste, cele trei momente Aripi de ceară şi Smoală şi pene în coregrafia lui Jiri Kylian şi respectiv Vorbeşte - moment imaginat coregrafic de Paul Lightfoot şi Sol Leon - au avut darul de a impresiona profund prin mentalitatea profesională ce respira prin fiecare detaliu.
De la scenografie până la cea mai subtilă trecere de stare, discursul scenic era marcat de spiritul unui perfecţionism cu zâmbetul pe buze, a unei încrâncenări - căci ce poate fi de fapt tendinţa către perfecţiune altceva decât o luptă crâncenă cu propria comoditate - asumate în sensul cel mai înalt şi nesofisticat de către toţi cei implicaţi în spectacol, spiritul harnic specific olandez fiind inoculat altminteri unui ansamblu artistic prin excelenţă multinaţional. Expresie a unei baze de selecţie de nivel mondial, ţinuta coregrafică a membrilor acestei ultraselecte companii a produs încă de la primii paşi o impresie de neşters pentru multă vreme în memoria spectatorilor. Mişcarea fluidă, gestul coregrafic amplu, discursul expansiv, lipsit de acel ermetism nu odată obositor şi prea adesea nemotivat prin care păcătuiesc montările de gen... "ce nimic nu au a spune" au făcut ca participarea la acest spectacol să fie o adevărată bucurie.
Cu un adevărat cult pentru dimensiunea vizuală, Nederlands Dans Theater conferă acesteia o consideraţie ieşită din comun. Fie că este vorba despre rafinamentul subtil al costumelor, despre iluminare, concepţie scenografică sau suprafaţă de joc, avem de a face cu acelaşi cult pentru atingerea scopului propus. De aceea, toate aceste elemente au fost aduse de olandezi de acasă, motiv pentru care nelipsitele surprize tehnice pe cât de penibile pe atât de frecvente în producţiile autohtone au lipsit de această dată cu desăvârşire. Acţionând în siajul unei mentalităţi de vis pentru noi cei din Balcani, echipa artistică şi cea tehnică au impresionat în această producţie prin forţa întregului.
Aşa se face că am văzut pe scena Operei cum a plouat, a ieşit fum, s-au creat rafinate zone de umbră şi lumină, s-au înălţat piane în viziuni daliniene, s-au amplificat instrumente şi s-au folosit simultan, fără nici un incident, surse audio live şi înregistrate. Necunoscând înţelesul lui "păi..." dansatorii olandezi au plutit ireal pe o scenă care altminteri, în stagiunile noastre, geme adesea dureros sub apăsarea unui concret frust, lipsit de meandre.
Cât despre partea artistică, ea s-a putut exprima nestăvilit. Aici poate talentul acela românesc al lui "păi să fi avut eu condiţiile lor..." a oftat cu ciudă. Dar nu-i nimic. Olandezii îşi văd mai departe de drum, în timp ce noi rămânem în continuare cei mai valoroşi şi mai visători. Oricum, văzând live pe Nederlands Dans Theater vom avea măcar la ce visa... pentru o vreme.