Pentru un public conservator, se pare că încercarea a trei muzicieni de a adapta (pentru că este mult spus a sparge) tiparele concertului simfonic de stagiune în direcţia unei discrete înnoiri poate fi considerată un experiment.
Altfel, este greu de explicat de ce Sala Ateneului nu a fost arhiplină la concertul Filarmonicii "George Enescu" de săptămâna trecută dirijat de Radu Popa, care s-a deschis cu
Simfonia a III-a "Capriccio classico" de Dan Dediu, scrisă pe când compozitorul nu împlinise încă 30 de ani, în 1996. Prolificul creator contemporan exersează aici cu succes tehnica pastişei, colorând cu tuşe post-moderne un discurs a cărui idee de a recrea clasicismul la sfârşit de secol XX, chiar dacă nu este nouă - având un prestigios precedent în
Simfonia clasică de Prokofiev - continuă să surprindă chiar şi publicul zilelor noastre. Rămânem oare "provinciali" şi prin manifestările noastre de elită? În marile săli de concert europene, deja spectatorii nu se mai "sperie" de muzica ultimelor decenii, sau de concertele solistice care nu intră în categoria şlagărelor.
Un astfel de opus este
Concertul în re major pentru flaut şi orchestră de Carl Reinecke, care s-a cântat acum pentru prima oară în România în interpretarea veşnic neliniştitului (în sensul pozitiv al cuvântului) flautist Ion Bogdan Ştefănescu, instrumentist care se găseşte într-o permanentă căutare a unor noi mijloace de a comunica cu publicul său. Această neobosită călătorie într-ale spiritului îl determină pe flautistul Ion Bogdan Ştefănescu să părăsească tot mai des pupitrul solo din interiorul orchestrei pentru a construi îndrăzneţe programe de recital, pentru a cânta în diverse formule muzică contemporană sau pentru a se aşeza cu curaj în faţa orchestrei, chiar şi în această postură încercând să abordeze un repertoriu incitant, dacă se poate de fiecare dată altul. Sunetul superb al flautului său Muramatsu a putut fi admirat cu precădere în partea lentă a concertului, în care căldura învăluitoare a timbrului a ieşit în evidenţă, ca de altfel şi în bisul
Panis angelicus de Rachmaninov.
O lucrare paradoxal destul de rar cântată la noi (se pare că nu a mai putut fi ascultată la Filarmonică de aproximativ trei decenii) suita din baletul
Spartacus de Haciaturian este o muzică extrem de populară,
Dansul lui Spartacus şi al Phrygiei impunându-se în anii '80 inclusiv pe micile ecrane ale văduvitei televiziuni româneşti în genericul serialului
Liniile maritime Onedin. În această muzică impregnată de romantism, filonul liric al dirijorului Radu Popa a avut ocazia să se desfăşoare, orchestra însăşi revenind parcă la viaţă după o primă parte de concert mai puţin strălucitoare. Am redescoperit remarcabila partidă de suflători a filarmonicii, prin culorile luminoase ale alămurilor sau prin încântătorul solo al clarinetistului Emil Vişenescu.
Este clar că ideea de experiment poate avea diverse conotaţii, putându-se aplica şi unui program ca acela comentat în această rubrică, cât se poate de accesibil. Rămân însă la părerea că intenţia de a avea curaj în direcţia unei opţiuni repertoriale mai deosebite ar trebui să se bucure de mai multă încredere din partea publicului.
