Se poate fără efect?

Adică fără ambalajul sclipicios al manierismului mai mult sau mai puţin cizelat de marketing, credeţi că se mai poate concepe actul artistic în România? Mass media cel puţin, se străduiesc să ne convingă de viabilitatea unui răspuns negativ la această întrebare, la care răspunsul corect este de fapt dacă nu cunoscut, atunci cel puţin simţit de toată lumea.

În lumea muzicii simfonice, deloc închisă sau inaccesibilă generaţiilor tinere, goana - chiar dacă nu explicită - după efect, a devenit o realitate. O putem observa, ridicată la rang de mare artă, mai ales atunci când avem şansa de a asista la un concert la care solistul şi / sau dirijorul sunt produse ale şcolii occidentale. Prezenţa în comportamentul lor scenic şi deseori chiar în muzica interpretată a unor trăiri, gesturi şi atitudini împrumutate din arta teatrală poate fi benefică atunci când este asumată conştient şi cu sinceritate de respectivul artist, doar în situaţiile în care acest lucru nu se întâmplă rezultatul devenind jenant.

Mai rare sunt însă situaţiile în care, înşelând întrucâtva pragul de aşteptare doritor de efecte al publicului, solistul reuşeşte să impună respect prin actul său interpretativ pur, concentrându-se doar asupra a ceea ce simte că muzica are de spus, ne şarjând nici măcar în locurile în care - chiar şi la case mai mari - se obişnuieşte acest lucru.
Vom vorbi cu altă ocazie despre magistrala versiune a lui Jin Wang la Simfonia a III-a de Mahler, ascultată în aceeaşi seară, oprindu-ne acum la pianista Oxana Corjos, care înterpretând Burlesca de Strauss alături de Filarmonica "George Enescu" condusă de strălucitorul dirijor de origine chineză Jin Wang a răspuns "da" la întrebarea din titlul acestui articol. Puternică în convingerile sale stilistice vizavi de această muzică absolut specială, strălucitoare din punct de vedere tehnic, interpretarea Oxanei Corjos a lăsat o senzaţie specială. Acel tip de impresie pe care bătrânii lăutari - termen preluat şi în jargonul actual - îl denumesc plastic "răcoare", în legătură cu senzaţia pe care o lasă în urmă terminarea unei piese a cărei interpretare a fost... peste cuvinte. Publicul astfel "răcorit" aplaudă de obicei mai slab la început, fiind încă sub impresia unui mesaj artistic ce nu poate fi rapid încadrat într-o scară de valori la îndemână, pentru ca apoi, revenindu-şi, să nu mai poată fi oprit.

Interpretarea de către Oxana Corjos a acestei muzici scrisă de Strauss parcă în urma unui pariu cu virtuozitatea componistică nu reprezintă o mutaţie. Dar cu siguranţă a dezvăluit o manieră rar întâlnită pe scenele noastre de concert de a lăsa muzica să vorbească. Stăpânită, chiar "cool" în sensul jazzistic al termenului, Oxana Corjos a arătat prin ideile avansate în versiunea sa că muzica, dacă este cu adevărat luată în serios, chiar nu lasă timp pentru efecte.

Rămânând aceeaşi interpretă cu puternice date personale, solista pare să fi intrat într-o nouă etapă a dezvoltării sale artistice, o etapă a maturităţii, a echilibrului. O nouă stare din care cel puţin până acum muzica nu are decât de câştigat, temperamentul ei exploziv fiind acum cu subtilă ştiinţă învăluit în datele unei noi eficienţe a actului interpretativ.