Scaunele cu stâlpișori din bucătărie

Cei doi bărbați semănau foarte mult între ei poate din cauză că amândoi aveau pe cap o chelie rotundă și lucioasă ca o farfurie din porțelan. Se așezaseră la masa din bucătărie, unul lângă celălalt, pe colțul mesei, aproape cu frunțile lipite. Vorbeau șoptit ca să nu-i audă băiețelul care stătea chircit pe o canapea din lemn ce semăna cu o laviță, prefăcându-se că doarme. Profita că nu erau acasă nici mama, nici bunica și putea să se furișeze, și cu trucul deja arhifolosit, cel cu adormitul pe canapeaua din lemn ce semăna cu o laviță, încerca să prindă din aer frânturi din cele ce vorbeau cei doi bărbați cu cheliile ca niște farfurii din porțelan. Nu prea înțelegea ce spun cei doi, dar interesul lui cel mare era poziția lor, felul în care se vedeau priviți din spate, cum li se vedeau corpurile contorsionate, cum le atârnau vestele, probabil descheiate în față, și panglicile care aveau la capete niște catarame mici, albăstrii. Copilul privea cu ochii mijiți, ca să nu fie trimis la culcare, și pe măsură ce trecea timpul i se părea că stâlpișorii de la scaune sunt ca niște gratii ale unor cuști, în care erau două animale mari.
Niște urși?
Desigur, niște urși!

Când se trezi dimineața primul gând fusese să vadă dacă în bucătărie mai erau cei doi urși de ieri seară. Mare dezamăgire!
Urșii fioroși nu mai erau.

Și totuși îi văzuse în mai multe seri când cei doi bărbați ce aveau pe cap cheliile ca niște farfurii din porțelan veneau în bucătărie și vorbeau cu frunțile aproape lipite una de cealaltă. Începuse să-i fie frică și se tot gândea cum să-i scape pe cei doi urși, închiși între gratiile scaunelor, pentru că era sigur că în libertate se vor îmblânzi.

Se sculă, dis-de-dimineața, și în picioarele goale, fără papuci, se strecură în bucătărie. Acolo nu era nimeni și probabil că cei doi urși dormeau. Se ridică pe un taburet ca să poată să deschidă un sertar în care știa că sunt ținute cuțitele și scoase unul, mai mare, dar pe care să-l poată ține în mâini. Apoi, cu răbdare, încet, fără să facă mult zgomot, începu să taie stâlpișorii de la scaune. Când termină de tăiat toți stâlpișorii de la scaune, strânse tot ce căzuse și făcu o grămadă în mijlocul bucătăriei.
"Așa vor fi liberi!", își zise cu voce tare.

Era atât de preocupat de munca sa încât nici nu o auzise pe bunica care stătea în cadrul ușii ce ducea în casă. " Deci, unde sunt urșii aia fioroși? De fapt, cine sunt urșii? Știi?".
"Acum sunt liberi. Au plecat."
"Bine. De ce ai tăiat stâlpișorii de la spătarul scaunelor?"
"Scaune? Nu erau scaune, erau niște cuști. Acum sunt scaune."