Încerca să-și imagineze ce s-ar întâmpla dacă ar fi o pasăre mică care s-ar învârti prin camera îngustă, joasă, și ar încerca să iasă printr-una dintre ferestrele pătrățoase, dar atât de mici că numai una foarte subțire ar fi putut ieși. Zborul prin cameră îl cam obosise; și așa abia se mai ținuse pe picioare după drumul, care i se păruse fără sfârșit, de la București până aici în fundul ăsta de țară. Ce or fi căutat aici, în satul al cărui nume nu voia să-l țină minte, el, un copil de nici șase ani?
Prin sticla curată a geamului mic din camera în care urma să doarmă câteva zile se vedea o bucățică de cer negru pe care se vedeau multe becuri mici, aprinse, pâlpâind, albe sau galbene. Cât de departe or fi aceste becuri mici? Ce știa sigur era că acolo departe era un băiețel care se uita spre el.
Se străduia să adoarmă, își strângea ochii, dar nu numai că nu reușea, ci îi veneau în minte multe imagini ale oamenilor alergând, parcă fără rost, prin gările prin care trecuse trenul acela obosit, și el, de atâta cărat.
Ce-ar fi dacă și-ar lua cutia din tablă, plină cu creioane și avioane din hârtii colorate, și ar pleca în noaptea asta, încet, încet înapoi către casa lui din București. Nu era sigur că știa drumul, dar cum învățase să citească se va descurca citind pe bolovanii, vopsiți cu var alb, postați din când în când pe marginea drumului, direcția de mers și cât avea de mers.
Ieșise în curte pregătit de drum.
"A luat foc o fabrică din satul vecin!", răsună o voce din spatele său, probabil unchiul la care era în vizită.
Atunci văzu că cerul pâlpâia ca făcut din niște flamuri mari de foc. Se înroșise, dar liniștea era aceiași. De prin casele vecine încă nu ieșise nimeni. Curios! Își ridicase nasul să miroase aerul, dar deocamdată nu se simțea nimic. Se gândea că poate fusese o bombă, dar nu se auzise niciun huruit de avioane și era ciudat că nu auzise nicio bubuitură.
În mijlocul curții i se păru că aude "Pum, pum, pum!", ca un ritm de dans. Când își suci capul în direcția aceea îl văzu tot pe unchiul său și își dădu seama că lui îi era adresat acest "pum, pum, pum". Era o încurajare. Era felul în care unchiul său îi dădea semnalul ca să înceapă și îl acompania, când îl ruga să danseze în fața familiei. El, copilul, crezuse că era un fel de secret al său cu unchiul său. Îi plăcea să danseze, dar de preferință singur, fără spectatori. Unchiul său îi spusese că dacă va voi vreodată să devină artist trebuie să se obișnuiască să fie privit de oameni. Nu știa ce vrea să devină, dar poate că merita să-i asculte sfatul. Așa că din când în când dansa în fața familiei cu acest acompaniament de "pum, pum, pum!".
Chiar dacă războiul nu se auzea... acel foc, care se ridicase atât de sus îl făcea să se teamă ca nu cumva, așa pe neauzite, să ne trezim cu războiul în curte.
"Mai bine, te duci în casă. Bine că nu s-a trezit bunica ta, că o luam pe coajă amândoi!" și unchiul îl luă de umeri împingându-l încet către casă.
Ascultător, urcă cele câteva trepte ale casei, deschise cu mare grijă ușa - ca scârțâitul acesteia să nu se facă prea auzit - și cu pași, mici și ușori, călcând podeaua din lemn, cu mare atenție deschise și ușa micii camerei în care ar fi trebuit să doarmă la acea oră. Înainte să se întindă în pat se apropie de mica fereastră cu sticla geamului curată și se uită către cerul negru căutând cu privirea beculețul alb-galben care, în mod sigur, era o steluță de unde îl privea un băiețel.
Era mulțumit că lumina de la focul din satul vecin nu era atât de puternică, ba chiar parcă se micșorase mult, mult, cât să nu-l împiedice să vadă steluța.
Ce putea face ca să ia legătura cu băiețelul de pe planeta-beculeț? În mintea lui, de băiețel, era o singură posibilitate. Să scoată un ochi al ferestrei și apoi să devină pasăre.
Numai așa ar fi putut să iasă din casă și să zboare către mica stea luminoasă să-l întâlnească pe celălalt băiețel, să-și spună unul altuia tot felul de povești, fiecare din lumea lui, poate să danseze împreună. Și, până se trezea bunica, ar fi fost înapoi.
"De ce nu dormi la ora asta? E unsprezece noaptea! Închide ochii și dormi!". Era vocea bunicii și, surprins de apariția ei neașteptată, își strânse ochii. Cu ochii strânși, se trezi dus de un curent puternic, cu o viteză pe care nu o știa, și când curentul se opri, se trezi că era în fața unui băiețel. Semănau sau așa i se părea lui! Se priveau, dar niciunul dintre ei nu îndrăznea să deschidă gura. Așa că zâmbeau unul către celălalt.
Acolo unde se întâlniseră cei doi băieței nu era război!
(Septembrie 25, 2023, București)