"M-a scuipat un băiat mare și murdar, dar l-a înghițit pământul!"
"Pe băiatul mare?"
"Nu, scuipatul!"
"De ce te-a scuipat?"
"De unde vrei să știu!"
"Cum arăta?"
"Mare și tuciuriu"
"O fi fost vreun... cine știe ce idiot! Te-a atins?"
"Nu, că m-am tras. Și am țipat. Cred că s-a speriat și a fugit."
"Ce bine!"
"Nu e bine! Mi-a luat din mână, prin gard, locomotiva."
"Asta, nu-i bine!"
"Ți-am spus că nu e bine!"
"Să-l căutăm!"
"Noi doi?"
"Păi, da!"
"Tu vezi cum arătăm amândoi?"
"Ce nu-i bine?"
"Împreună nu avem mai mult de 80-90 de kilograme. De înălțime nu mai zic."
"Dar suntem iuți!"
"Poate la minte!"
...
"Te duci în armată?"
"Nu. Nu știu. E război și nu vreau să mor așa tânăr!"
"Poate nu mori."
"Ți-ai găsit de lucru?"
"Nu încă! De fapt nu știu ce vreau!"
"Te înțeleg, nu e ușor să știi ce vrei!"
"Nu e problema de bani. Ba este și de bani.!"
"Mai ții minte, când mi-ai spus că te-a scuipat unul prin gard?"
"Și am stat ca prostul, țipând să-mi vină cineva în ajutor, eram un fraier"
"Trebuia să sari să te bați cu el? Nu te văd făcând așa ceva!"
"Nici vorbă! Când l-am revăzut câțiva ani mai târziu ar fi trebuit să-l opresc să-și ceară scuze și să-mi înapoieze locomotiva."
"Știi că nu ai fi putut face așa. Din demnitate și poate și din prudență."
"Când l-am revăzut, după mulți ani, era într-un grup de tipi ciudați..."
"Dubioși?"
"Noi doi ne-am întâlnit mult timp după povestea cu "m-a scuipat» și mult timp îmi era rușine să-ți povestesc. Să nu crezi că sunt un laș, pentru că nu sunt."
"Știu."
"Mă gândesc câți copii, câți oameni sunt umiliți de aceste exemplare, ce numai oameni nu pot fi numiți!"
"Cât de mare este spațiul dintre doi oameni?"
"Cât o moleculă de aer"
"Să-ți spun micul meu secret. Vrei?"
"Da, vreau!"
"Mă uit căutând ceva... am găsit,... o femeie înaltă, masivă, poate cam deșirată, ce pare că ascunde o frumusețe adânc în ea."
"Și? Mai departe?, nu te opri!"
"E o poveste din visele mele. Am căutat-o printre toți oamenii pe care-i cunosc. Fără succes. De un timp nu o mai caut. Am obosit. Dar un prieten mi-a promis că-i face un tablou bazat pe descrierile mele."
"E o nebunie! Nu-mi place povestea ta. E ca o obsesie."
"Așa și este. Obsesie. La fel ca și obsesia că acel băiat tuciuriu m-a scuipat prin gard. Nu vreau să mă răzbun. Mă întreb tot timpul ce s-a ales de el. O mai fi având locomotiva mea?"
"Cum poți să crezi că mai are locomotiva? Ce să facă cu o jucărie?"
"Nu e chiar așa! Băgasem în burta locomotivei un bilețel către... E o prostie. Ai dreptate!"
"Către cine?"
"Nu cred că vreau să-ți spun."
"Ai face bine să-mi spui. Mai scoți din tine aburii negri."
"Voiam să-l întreb... până când o săăă...."
"Trăiești? Nu e treaba ta. Și nici nu ai permisiunea să știi."
"Poate mi-a răspuns."
"Nu cred și nici nu o să afli cât timp locomotiva este pierdută."
"Deh!".
...
(Se înserase dar nu se opriseră din vorbit, de făcut planuri, uneori mimând mișcări de luptă, ceva japonez, poate aikido, așa cum înțelegeau ei, apoi continuau să vorbească. La un moment dat s-au oprit, și-au dat mâna, zguduindu-și umerii și brusc, fără să spună nimic o luă fiecare într-o direcție.)
...
"Alo! Nu ne-am văzut de două săptămâni. Mi-a răspuns! Nu am liber să vorbesc despre răspuns."
"Deja vorbești."
"E prea mult aer și prea puțin pământ?"
"Am fost aseară la teatru. Lume multă. Nu era aer. Nu am rezistat și am plecat la pauză."
"Hmmm!"
"Am uitat povestea pe care ți-am spus-o cu «m-a scuipat!»"
"Acum ascult Le Sacre du Printemps"[iii]
"Te las să asculți!"
(București, octombrie 2023)
