Cu tălpile goale prin praf

Într-o sâmbătă de început de toamnă...

Is it not pleasant, now we are tired,
and tarnished, like other men, to search for those fires
in the furthest East, where, again, we might see
morning's new dawn, and, in mad history,
hear the echoes, that vanish behind us, the sighs
of the young loves, God gives, at the start of our lives?^[i]

"Teroriștii au început să tragă din spatele nostru. Oamenii au căzut la pământ: gloanțele veneau din spate în cap, în picioare, brațe, spate. Unul dintre teroriști a prins o femeie și a înjunghiat-o mortal. Am văzut o mulțime de cadavre împrăștiate peste tot. Am continuat să alergăm. La urma urmei, deveniserăm ținte în poligonul lor de tragere."^[ii]


E atât de simplu să fim fericiți, bucuroși de lumea în care trăim...
Ce poți să gândești, să scrii... în fața crimelor barbare de acum o săptămână săvârșite de un grup criminal?

...
Mai întâi au alergat cu tălpile goale prin băltoacele de lângă trotuare, ținându-și într-o mână pantofii, care atârnau ca două maimuțe de o cracă, și în cealaltă mână sacul. Trecuse mașina aia mare care stropea sau spăla carosabilul și erau siguri că pe lângă trotuare se adunase apă curată. Și profitau de șuvoaiele ce se duceau către grătarele canalelor de scurgere.

S-au oprit pentru că se opriseră și șuvoaiele, au călcat pe frunzele aurii rămase după plecarea apei. Li se lipiseră două-trei frunze de tălpile goale. Chiar dacă bordura era murdară se așezaseră fără să le pese ca să-și desprindă frunzele de pe tălpi. Ea se așeză fără să-i pese că mare parte din rochia largă (când se învârtea mimând o piruetă, rochia se transforma într-o umbrelă) se strânsese sub ea. El ar fi vrut să își aprindă o țigară, dar se lăsase de fumat cu câteva zile în urmă, și de data asta voia să reziste. Îi părea rău că-și făcuse o astfel de promisiune!

Au vrut să se oprească pe strada asta pentru că aici văzuseră, cu mult timp în urmă, când treceau pe aici spre școală, la o fereastră așezate, disciplinat, una lângă alta păpuși cu cap din porțelan, pictat. Sau așa își aminteau.

Trecuseră mulți ani de când nu mai pășiseră pe străzile astea.


Le plăcea să urce pe treptele aruncate peste panta abruptă ce părea că împarte cartierul în două.

Străzile cartierului umbrite de coroanele verzi-gălbui ale arborilor ce străjuiesc de-a stânga și de-a dreapta drumurilor pentru mașini, fac ca acest joc, de lumină și de umbră, să le umple inima de furnicături de plăcere, ca o joacă de copii care colorează un contur deja desenat.


Așa că se duseseră departe, departe căutând lume și pomi.

Era lume, era lume pentru că era zi de "Bazar"^[iii]


Trecuseră mulți ani de când nu mai pășiseră pe străzile astea. Le plăcea să urce pe treptele aruncate peste panta abruptă ce părea că împarte cartierul în două. Străzile cartierului umbrite de coroanele verzi-gălbui ale arborilor ce străjuiesc de-a stânga și de-a dreapta drumurilor pentru mașini, fac ca acest joc, de lumină și de umbră, să umple inima ei de un altfel de bucurie, ca o joacă de copii care colorează un contur deja desenat.
...


Cei doi nu există, sunt o imagine dintr-un vis.
Ea ar trebui să fie imaginea liniștii și bucuriei!
Nu mai este așa!

Femeia ar trebui să se numească Ruth. (De ce Ruth? Îmi amintește de o scurtă poveste de dragoste din anii studenției, ani când ne îndrăgosteam și uitam repede. Cea despre care scriu era frumoasă, o frumoasă care nu se uită!)

Da, Ruth, nume care provine din cuvântul evreiesc prietenie, personajul central al Cărții lui Ruth, având ca temă răscumpărarea. E vorba despre răscumpărarea din sărăcie, sărăcia spirituală. Azi când ne referim la răscumpărare ne gândim la persoanele aflate în captivitatea unor teroriști, eliberarea lor se va face cu prețul acestei răscumpărări a sărăciei spirituale a celor atrași de nelegiuire.
...

S-au oprit dându-și seama că nu mai sunt în aceleași locuri, că totul este schimbat, că nu se aud motoare de mașini sau de motociclete, și în plus că e frig. Un zgomot, un fel de huruit acoperit de țipete, venea prin ferestre, glasuri autoritare, violente de bărbați. Sunete înalte, țipete la limita durerii, multe voci pline de ură, zgomote ale armelor gata să ne arunce într-o prăpastie.

Printr-o fereastră, se auzeau sunetele unor televizoare, care transmiteau către ei, către străzi, neliniștea, îngrijorarea și durerea. Prăpastia neînțelegerii.

Și deodată prin ferestre parcă ieșea praf, un praf alburiu, praf care, cu răbdare și insistență, se așeza peste tot, pe caldarâm, pe trotuare și pe bordurile acestora, pe frunzele verzi încă, pe crengile copacilor, pe mașinile colorate de la alb la roșu, la galben, la negru și alte culori, pe acoperișurile cu țigle, pe sticla ochelarilor, peste orice îi era în cale, inclusiv pe mințile oamenilor...

De unde atâta praf?

Venea de departe.
Venea de acolo unde bubuitul bombelor aruncate din cer transforma totul în praf.

Ei încă nu știau ce era. Știau că e sâmbătă. Credeau că o să se audă muzică și râsetele tinereții, a celor care erau adunați acolo pentru sărbătoare, dar totul a fost înecat în zgomotul mitralierelor și al grenadelor, de țipetele de spaimă, frică, groază, glasul morții și al crimei.
....

Azi când scriu a trecut deja ceva timp și zgomotele acelea oribile, care vin de departe, dar nu atât de departe totuși, se aud în fiecare zi, în așa fel încât ne fac să credem că suntem în mijlocul lor.
...

Istoria trăită de mine a fost ciuntită cu războaie oribile. Dar speram că secolul XXI^[iv] va aduce pacea, care ar trebui să existe mereu pe acest pământ.

Lumea. Se desface așa cum, sub presiunea șuvoaielor de apă, piatra cedează și se desface în bucăți cu forme dezordonate, despre care e imposibil de știut dacă își vor recăpăta forma frumoasă pe care au avut-o (dar poate că nu trebuie să fie cum au fost, poate pot să fie frumoase în alt fel).

Noi suntem asemănători pietrelor. Poate nu atât de frumos șlefuiți, dar tot fără șansa să ne mai contopim acum în forme frumoase.

Ca să nu ne sufoce vorbele altcuiva, ale oricărui om, va trebui să ne despărțim de prostie și de ura veche moștenită de la bunicul, bunicul bunicului și ce o mai fi în spate, unde sunt nu știu câte rânduri de bunici.

De fapt ce scriu acum e povestea veche în care din mândrie și, uneori, prostie, preferăm să ne contrazicem, să ne ciondănim, în prima fază, pentru ca apoi, încet, încet, cearta să se transforme în violență... Suntem oameni care nu înțelegem!
...

- Ce desenezi acolo?; - Forme geometrice; - Forme nevinovate. Două triunghiuri; - Te joci?; - Poate!; - Hei! Ai înnebunit? Cum poți desena așa ceva?; - Ce desenez, un Hexagon?; - AȘA ai vrut?; - E o stea! A lui Iov?; - E un semn, atât. Ești cu mintea complet aiurea, pot desena orice!; - Poți, sigur că poți!; - Dar ție? Ți-e frică? De cine? De cine?; - Ți-e frică! Frica ne-a adus aici. E o luptă și învrăjbire religioasă. Noi, de fapt Europa, am cedat și cedează, deși suprapopularea nu-i face bine, pentru că nu poți să înghesui în HLM-uri milioane de cetățeni! Se poate, e evident că se poate, dar cum vor trăi acești oameni? Nu vor trăi bine, și va fi foarte simplu ca acolo să se infiltreze tot felul de orientări, oameni răi, sau rău educați.


Parcursul vieții mele a fost marcat, înainte de 7 octombrie 2023 și de atunci până azi, în această ordine, de "războaie", de răzbunări, de crime, de distrugeri de orașe, chiar țări, de vieți omenești, așa pur și simplu.

Pentru "o nouă ordine mondială" au fost distruse Ucraina, Gaza, Israel, și cine o mai urma. Încă nu s-a terminat!

Simt o mare îngrijorare pentru că amenințarea terorismului se întinde, chipul urâtului se propagă, și dorința de a avea cât mai mult public fac ca aceste imagini să ne ocupe tot timpul.

Cine poate opri valul de tineri, de oriunde, care flutură steaguri și panouri cu inscripții incitante, cu ochii înroșiți de ură?

Ce poți să gândești, să scrii... în fața crimelor barbare?
E o confuzie în tot ceea ce facem.

(Octombrie 2023, București)

Post Scriptum 1: Am fost recent la două spectacole: Am avut o Livadă în regia lui Eugen Jebeleanu, scris de Yann Verburgh (și A.P. Cehov) și tradus de Diana Nechit (și Raluca Rădulescu), la Teatrul Odeon, București și respectiv Catarina și frumusețea de ucide fasciști, în scenariul și regia lui de Tiago Rodrigues, cu colaborarea artistică a Magdei Bizarro, Teatrul Național DMaria II Lisabona, Portugalia, la Teatrul Național București, în cadrul Festivalului Național de Teatru, 2023. De la ambele spectacole am plecat cu un sentiment de confuzie.^[v]

Post Scriptum 2: "Justice must be done. But I caution this - while you feel that rage, don't be consumed by it. After 9/11, we were enraged in the United States. While we sought justice and got justice, we also made mistakes."^[vi]

Post scriptum 3: ascultă și cântă cu John Lenon: Give Peace a Chance