Molly Sweeney

Personaje:

Molly Sweeney - între 35 şi 45 de ani
Frank Sweeney - între 35 şi 45 de ani
Domnul Rice - peste 45 de ani



Actul I

Indicaţii scenice: Molly Sweeney, Domnul Rice şi Frank Sweeney rămân pe scenă pe toată durata spectacolului. Fiecare personaj ocupă o zonă de joc proprie, numai a lui: Domnul Rice - stânga, Molly Sweeney - centru, Frank Sweeney - dreapta scenei.

Molly îşi aminteşte de copilăria ei, de cum o învăţa tatăl ei să distingă lucrurile. Domnul Rice povesteşte ce a aflat despre familia Sweeney la prima întâlnire. Molly fusese foarte ataşată de tatăl ei. Mama ei suferise de nervi. Ea nu vede de la 10 luni, poate distinge doar lumina de întuneric. E deprinsă să recunoască după atingere, miros şi sunet. Căsătorită, lucrează într-un centru de sănătate, ca maseuză.

Frank, soţul ei, e un om entuziast, cu o energie debordantă pusă în slujba unor acţiuni caritabile. Visul lui e ca Molly să-şi recapete vederea.

Doctorul e interesat direct de caz. Rezolvarea lui poate însemna reabilitarea carierei sale ratate. Frank comentează consecinţele unei operaţii de succes- dificultatea de a reconstitui lumea pe care Molly o recunoaşte doar prin pipăit. Toate speranţele se pun în Domnul Rice, oftalmolog ce promitea un viitor strălucit, dar n-a avut şansă. A rămas singur, părăsit de prieteni, medici iluştri, şi de soţie. Lui Molly îi inspiră încredere.

Molly e încântată de universul ei. Nu poate exprima în cuvinte plăcerea de a simţi cu fiecare "por deschis şi lacom" o lume plină de senzaţii la care vederea nu mai are ce adăuga. Crede că, într-un fel, are un avantaj faţă de cei ce văd.

O intervenţie chirurgicală e posibilă, cu şanse teoretice de reuşită minime. Frank e exaltat la ideea că soţia lui şi-ar putea recupera vederea. Deşi şomer, refuză o ofertă de angajare care l-ar fi dus departe de casă. Domnul Rice se imaginează anunţându-şi vechii colegi, acum doctori în mari oraşe, că speră în rezolvarea unui caz care ar putea fi remarcabil.

În noaptea dinaintea operaţiei, Molly şi Frank petrec alături de prietenii lor. Femeia realizează că operaţia nu e alegerea ei, că îi e teamă de necunoscut şi de ce ar putea pierde. Apoi, se avântă într-un maraton prin casă, trecând dintr-o încăpere în alta, strecurându-se cu precizie pe lângă cei adunaţi să-i fie alături înainte de marele pas.

În aceeaşi noapte, doctorul retrăieşte vremea în care avea prieteni, când unul dintre ei a plecat cu soţia lui. Frank regretă că nu poate accepta propunerea de angajare, realizând că ar fi fost o ocazie perfectă de a face cercetări. La început, pe Molly a atras-o entuziasmul lui Frank. El, fascinat de modul ei de a percepe realitatea, a invitat-o la dans. Ea era un miraj pentru el, aşa cum erau toate celelalte pasiuni.

În dimineaţa operaţiei, doctorul Rice simte dorinţa de a-i reda lui Molly vederea şi teama la gândul că această femeie are totul de pierdut.


Actul II

Molly observă cât de importantă e povestea pentru Frank şi pentru Domnul Rice şi nu vrea să-i dezamăgească. Pentru ea ar fi fost minunat ca totul să însemne doar împlinirea fanteziei de a vedea. Bandajul e îndepărtat. Molly vede parţial. Pentru Frank e un eşec, pentru Domnul Rice e un rezultat îmbucurător; un moment în care simte că viaţa l-a repus în drepturi.

Ea trebuia să înveţe să vadă -o psihoterapeută, un psiholog, teste, controale, lecţii cu Frank. I se dezvăluia o lume încântătoare, surprinzătoare, dar alarmantă, străină, care ajunge să o sperie. După a doua intervenţie, la celălalt ochi, Molly poate să vadă din punct de vedere medical, dar e încă oarbă psihologic. Nu mai poate simţi sau asimila senzaţiile.

Frank observă că Molly nu se simte bine: exaltarea pentru nou dispăruse, iar lumea familiară trebuia reconstituită cu eforturi mari. Molly începe să obosească. Fuge tot mai des în lumea ei, devine inactivă, îşi pierde slujba... Suferă de vedere oarbă: deşi reacţionează la stimuli ca şi cum ar vedea, susţine că nu distinge nimic.

Vederea îi e inutilă, în lumea de dinainte nu e chip de întors, în aceasta nu are acces. Frank rămâne omul cauzelor nobile, visând încă la oferta de a pleca în Etiopia. Molly Sweeney îşi pierde complet vederea şi ajunge într-un spital de boli nervoase.

Domnul Rice îşi revede soţia şi prietenii la priveghiul celui pentru care fusese părăsit, şi amintirile îl năpădesc din nou. Pleacă din oraş. Frank se decide să accepte slujba în Etiopia. Molly Sweeney primeşte vizite şi scrisori de la Frank. Deşi e în beznă, e fericită că nu vede. Lumea ei e reală şi imaginară în acelaşi timp.

---

Frank
Deşteapta de Jean Wallace a ochit prima semnalele de alarmă, când mi-a spus:
- În acest punct, ar trebui să fim martorii unei renaşteri a personalităţii. Pentru că, dacă nu se întâmplă aşa - şi nu se întâmplă - atunci ne putem aştepta la o retragere.
Şi-a avut dreptate. Exact asta a urmat. Molly... s-a retras pur şi simplu.
După care, pe la mijlocul lui februarie, şi-a pierdut slujba de la clubul de sănătate. Şi de-acum nici Rita nu-i mai era prietenă. Ceea ce era atât de nedrept... Rita a continuat să-i facă favoruri multă vreme după ce orice alt şef s-ar fi descotorosit de ea; apărea târziu; pleca devreme; poate chiar nu se arăta la faţă două-trei zile. Stătea pur şi simplu în dormitor cu ochii închişi; uneori asculta radioul, alteori stătea învăluită în linişte şi-atât.
Am făcut un ultim efort pe întâi martie. I-am scos haina nouă, cea stacojie, din şifonier şi am zis:
- Haide, fato! Destul cu prostiile! Mergem să ne plimbăm cât ne ţin picioarele pe plaja Tramore. Apoi bem ceva la Moriarity. După care luăm cina la localul chinezesc nou deschis. Sună bine? Bine!
Şi i-am lăsat haina la marginea patului.
Şi acolo a zăcut săptămâni în şir. De fapt, nici n-a mai purtat-o pe afară vreodată.
Şi în acest punct am ajuns şi eu la capătul răbdării. Nu părea să mai fie nimic de făcut, cel puţin nu de către mine.

Domnul Rice
În acele ultime luni, s-a ivit o nouă complicaţie. A început să manifeste simptomele unei afecţiuni cunoscute ca vedere oarbă. E o afecţiune fiziologică, nu psihologică. în asemenea momente, susţinea că nu vede nimic, absolut nimic-nimic. Şi, într-adevăr, spunea adevărul. Dar chiar în momentele când îmi explica ce simte, se comporta ca şi cum ar fi văzut - întindea mâna după geantă, ocolea un scaun care-i stătea în cale, lua de jos o carte şi ţi-o dădea. În fapt, recepţiona semnale vizuale şi reacţiona la ele. Dar din cauza unei malfuncţii undeva la nivelul cortexului cerebral, nici una dintre aceste percepţii nu ajungea la nivelul ei conştient. Practic, era total inconştientă că vede ceva.
Altfel spus, avea văz - dar unul care îi era cumplit de inutil.
Vedere oarbă - curioasă expresie.
Ţin minte că, odată, eram la Cleveland, într-un restaurant, cu Bloomstein şi Maria, şi când Maria s-a ridicat un moment de la masă, Bloomstein mi-a spus:
- Frumoasă femeie. Sper că-ţi dai seama, nu?
- Da, ştiu.
- Chiar ştii?
I-am răspuns că bineînţeles că da.
- Nu aşa laşi să se înţeleagă prin purtarea ta. Te comporţi ca un om cu vedere oarbă.

Frank
Eram într-o seară la cârciumă cu Billy Hughes, stăteam şi noi de vorbă de una-alta - da! îmi amintesc despre ce vorbeam! Avusese Billy o idee, să reciclăm frunze de ceai folosite şi să le transformăm într-un fel de înlocuitor pentru tutun. Ar fi trebuit să perseverăm.
În fine... în fine, vine un om la mine la bar, zice că e ziarist la un ziar din Dublin şi întreabă dacă m-ar interesa să-i relatez istoria cu Molly.
Mi s-a părut un om decent. Am vorbit cu el... să fi fost o oră, cel mult. Bineînţeles c-a fost o prostie din partea mea. Şi nu am făcut-o deloc pentru nenorociţii de bani pe care mi i-a dat.
Jack de alături a dat peste articol şi ni l-a adus. "Vindecarea miraculoasă, o fundătură. Molly stă bosumflată pe întuneric. Soţul îşi îneacă amarul la cârciumă."
Evident c-a auzit de el, Dumnezeu ştie cum. Şi-acum eram şi eu la fel de rău ca ceilalţi: până şi eu o dezamăgisem.

Molly
În toţi anii cât a fost mama în spital cu nervii, tata m-a dus s-o vizitez doar de trei ori. Poate asta a fost opţiunea ei. Sau a lui. N-am ştiut niciodată.
Dar păstrez o amintire vie a fiecăreia dintre cele trei vizite.
Una, a vocii unei femei mai tinere. Tata şi mama sunt în rezerva ei, care e împrejmuită cu panouri. Ei se ceartă ca de obicei, eu stau afară pe holul imens şi cu ecou. Şi aud o femeie tânără plângând în hohote la capătul îndepărtat al holului. Mai curând boceşte, decât plânge. Şi deşi pe hol trec o mulţime de oameni, îmi amintesc că m-am întrebat de ce nu-i dă nimeni atenţie. Şi, din nu ştiu ce motiv, sunetele acelui bocet mi-au rămas în memorie.
Şi-mi amintesc de alt pacient, un bărbat bătrân, care s-a aplecat spre mine şi m-a învăluit într-un miros de tutun de prizat. Mi-a strecurat un bănuţ în mână şi mi-a zis:
- Du-te până afară şi cumpără o maşină nouă şi elegantă, fiule, şi-o să plecăm amândoi la drum spre frumoasa staţiune Fethard-on-Sea.
Şi a râs. Îmi dăduse o monedă de un şiling.
A treia amintire e a mamei mele stând pe marginea patului, ţipând la tata, urlând la el:
- Ar trebui să fie la o şcoală pentru nevăzători! Ştii foarte bine! Şi ştii care-i adevăratul motiv pentru care nu vrei s-o trimiţi? Nu pentru că n-ai bani! Ci ca să mă pedepseşti pe mine.
Nu i-am povestit domnului Rice episodul acesta când m-a întrebat la început de copilăria mea. Din loialitate pentru Tata, poate. Poate şi din loialitate pentru mama.
Oricum, toate amintirile astea mi-au venit în minte acum câteva zile. Nu cred că aveam mai mult de şase-şapte ani pe atunci.

Domnul Rice
În ultimele câteva luni mi-era greu s-o mai recunosc pe femeia care venise prima oară la mine acasă. Felul încrezător în care mi-a strâns mâna. Calmul şi independenţa ei. Felul în care ţinea capul.
Cât de încrezătoare în sine era. Ce autonomie avea. Casa ei, slujba ei, prietenii ei, înotul ei; gusta din propria lume într-un mod atât de firesc, cu atâta uşurinţă, numai şi numai cu mâinile.
Şi noi ne-am întrebat odată, cu superficialitate: ce are ea de pierdut?

Molly
În ultimele câteva luni vedeam din ce în ce mai puţin. Stăteam într-un spital atunci, vechiul spital al mamei. Ciudat era că unele dăţi nu ştiam dacă lucrurile pe care le vedeam cu adevărat erau adevărate sau, poate, mi le imaginam eu. Parcă trăiam la graniţa dintre fantezie şi realitate.
Da, ce stare stranie. La început m-am simţit neliniştită; da, foarte neliniştită. Pentru că însemna că nu mai puteam avea încredere în câtimea de vedere care-mi rămăsese. Văzul meu nu mai era demn de încredere.
Dar pe măsură ce a trecut timpul, neliniştea a început să scadă; mi s-a părut chiar un semn de naivitate. Nu că mi-aş fi recăpătat încrederea în ochii mei. Ci doar că încercarea de a face diferenţa, de a distinge între ce ar putea fi real şi ce ar putea fi imaginar, îndrumată fiind de ceea ce tata numea "excelentă mărturie", ei, bine, încercarea asta nu mai părea să conteze chiar aşa mult, părea să conteze din ce în ce mai puţin. Şi, din nu ştiu ce motiv, cu cât conta mai puţin, cu atât mai mult credeam eu că de fapt vedeam.


Montări:
Prima: 1994, Teatrul Gate, Dublin. Regia: Brian Friel.
Distribuţie: Domnul Rice - T.P. McKenna, Molly - Catherine Byrne, Frank - Mark Lambert.

Prima în România: 2006, Teatrul Bulandra, Bucureşti. Regia: Alexandru Dabija. Distribuţie: Domnul Rice - Victor Rebengiuc, Molly - Lelia Ciobotariu, Frank - Şerban Pavlu. (vezi cronici în Agenda LiterNet.)