Spiritul timpului era mult prea pregnant în tot ce s-a scris

Călin Ciobotari: Înclin să ofer un răspuns multiplu la această întrebare, judecând diferit situațiile din cele trei decenii subîntinse în intervalul 1989 - 2020.

În primul rând, e de înțeles că, între 1990 și 2000, a monta texte scrise în comunism, așadar texte dintr-o istorie foarte recentă, pe care nu încetam să o blamăm cu toții (inclusiv oameni de teatru ce găsiseră în comunism un autentic "acasă"), putea reprezenta ceea ce aș numi prin sintagma "deficit de dezicere". Un timp destul de îndelungat comunismul a suportat negări "la pachet", fără preocuparea pentru nuanțări cuvenite, pentru delimitări și demarcări ale frecventabilului de nefrecventabil. Sertarele, cum s-a spus de atâtea ori, s-au dovedit goale, așa încât recuperarea unei literaturi teatrale dizidente sau clandestine a fost un proiect amânat, apoi abandonat complet. Pe de altă parte, teatrul românesc post-decembrist s-a arătat mult mai preocupat de întâlnirea cu dramaturgii puternice de care fuseserăm privați în toți acești ani: mă gândesc la dramaturgia americană, la teatrul absurdului (în anii '90, se înregistrează câteva montări importante pe texte de Eugen Ionescu - Cântăreața cheală a lui Tompa Gabor, de la Teatrul Maghiar Cluj-Napoca, 1992, e un exemplu în acest sens; un altul este Lecția, la Teatrul Național Cluj, regia Mihai Măniuțiu, tot în 1992) sau, în general, la dramaturgii construite pe tematici la care comunismul fusese alergic: libertatea, revolta, conflictul cu puterea, sexualitatea etc. În avalanșa noilor descoperiri, a aloca timp unor "relecturi" nu tenta pe nimeni. Ce-i drept, anumite recuperări din dramaturgia națională s-au întreprins: o recuperare parțială a interbelicilor (Steaua fără nume, regia Alexa Visarion, Teatrul Național București, 1994; Patul lui Procust, regia Cătălina Buzoianu, Theatrum Mundi București), revenirea în forță la Caragiale și revizitarea operei dramatice a lui Lucian Blaga (startul l-a dat Victor Ioan Frunză, în 1992, cu Cruciada copiilor de la Teatrul Național Târgu Mureș). La răstimpuri, ajunge pe scenă și câte un autor din comunism. În 1994, lui Ion Băieșu i se joacă, la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, în regia Irinei Popescu Boieru, Dresoarea de fantome. Doi ani mai târziu, la Galați, Vasile Nedelcu pune Proștii sub clar de lună. Reapare pe afișe și numele lui D.R. Popescu, însă cu o piesă scrisă după 1990, O batistă în Dunăre, regia Ion Cojar, la Teatrul Național București, 1997. Pe Dumitru Solomon îl regăsim, în 1999, montat de Nikolov Perveli Vili, la Naționalul ieșean.

În mod logic, timpul revenirilor la dramaturgia din comunism (atât reveniri critice, cât și de recuperare) ar fi trebuit să fie deceniul 2000 - 2010. Voluptății cunoașterii noului ar fi trebuit să-i urmeze un timp al sedimentărilor, al reflecției, al comparațiilor între ce am acumulat și ce aveam deja, al decantărilor concluzive. Un argument suplimentar: interpreții trecutului nostru dramaturgic ar fi fost chiar oameni de teatru formați în comunism, în bună măsură contemporani cu autorii acelei literaturii dramatice. Chestionarea trecutului ar fi coincis cu o chestionare de sine, iar rezultatele reevaluării ar fi avut relevanță pentru o reevaluare personală. Sunt tentant să cred că "mingea" s-a aflat mai degrabă în terenul regizorilor, decât al criticilor de teatru, cu atât mai mult cu cât critica din România a manifestat mereu reflexul de a porni de la spectacol și nu de a genera ea însăși spectacole. Dar regizorii erau ocupați cu altceva, bunăoară cu satisfacerea unei nevoi, mai mult sau mai puțin probată, de spectacole mari. Niciuna dintre liniile dramaturgice deschise în comunismul românesc nu părea capabilă să genereze măreții spectaculare, așa încât tăcerea primului deceniu post-decembrist s-a prelungit și în începutul noului mileniu.

Pe de altă parte, însă, nu putem trece cu vederea și câteva excepții. În 2000, Mircea Ghițulescu publică Istoria dramaturgiei române contemporane, în care un capitol major este dedicat literaturii dramatice din comunism. Chiar dacă salutată cu entuziasm (real sau formal) de comunitatea teatrală, Istoria lui Ghițulescu nu produce efecte în repertoriile teatrelor și nu reușește să genereze o dezbatere constructivă. Câțiva ani mai târziu, la Iași, Florin Faifer întreprinde o serie de Incursiuni în istoria literaturii dramatice românești; "rezolvă" problema dramaturgiei dintre 1949 și 1989 în aproximativ 30 de pagini; aduce în atenție, necritic, mai mult expozitiv, operele teatrale ale lui Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Ion Băieșu, D.R. Popescu, Marin Sorescu.

Amplul proces de recalibrare a relației cu trecutul recent a fost astfel amânat. "S-o facă generațiile următoare!", s-au auzit câteva voci șoptite. "Generațiile următoare", însă, constituite și definite în deceniul 2010 - 2020, au o problemă pe cât de simplă, pe atât de complicată: nu au citit și nu dau semne că intenționează să citească vreodată literatură dramatică din comunism. Li se pare inutil și, din nefericire, nu pot fi formulate contra-argumente foarte puternice. Pentru cei mai mulți dintre tinerii creatori de astăzi, jumătatea de secol dintre 1940 și 1990 este echivalentă cu o întindere pustie, câmp gol, neinteresant, neofertant. Solomon, Lovinescu, Naghiu, Al. Sever, Aderca, Mazilu, Băieșu, Popescu, Sîrbu, Demetrius, Baranga, Everac sunt nume lipsite de relevanță pentru majoritatea covârșitoare a oamenilor de teatru de până în 40 de ani. Sau, în cel mai bun caz, un fel de fantome teatrale ce bântuie fără rost discuțiile prezentului. Sunt, din nou, excepții - spre exemplu, un recent spectacol al lui Horia Suru pe un colaj de texte ale lui Dumitru Solomon, la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani -, însă rare și fără ecouri. Semi-eșecul unor astfel de proiecte adâncește convingerea tinerelor generații că teritoriile teatrului de ieri și‑au pierdut orice fertilitate.

Doar un program național asumat în proiectele de management teatral sau concentrat repertorial în instituții de profil precum Teatrul Dramaturgilor Români ar putea genera un val al re-urilor de tot felul. Nimeni, însă, nu garantează că o astfel de strategie ar avea vreun succes notabil. Nu pare a fi vreo urgență, putem să o lăsăm, încă o dată, generațiilor viitoare.

L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
C.C.: Nu e neapărat vorba doar despre contaminare ideologică, ci și despre un spirit al timpului mult prea pregnant în tot ce s-a scris. Pretutindeni aceleași teme cu fundaluri diferite, ba o uzină, ba o redacție de gazetă, ba un alt segment din "câmpul muncii", ba dormitorul unui cuplu. Personajele nu își depășesc epoca, ci o exprimă silabisit. Retro-respirația lor le face captive în lumi pe care nu le poți actualiza fără a le deturna esențele. La solicitarea unui director de teatru, acum câțiva ani, am încercat să operez dramaturgic pe Opinia publică a lui Baranga. E un proces descurajant, piesa reflectă atât de detaliat acea societate, încât orice efort de transplantare în timp eșuează. La fel, imposibil de actualizat sunt piesele lui Mazilu. Orice montare pe ele e legitimă doar dacă își asumă reconstituirea epocii, în cele mai fine nuanțe. Victor Ioan Frunză a făcut, cu Mobilă și durere, o demonstrație în acest sens; Ovidiu Lazăr, în schimb, a eșuat lamentabil cu Proștii sub clar de lună, tocmai pentru că a încercat să-l facă pe Mazilu parte din prezentul nostru. S‑a dovedit că, spre deosebire de Shakespeare, vai!, Mazilu nu poate fi contemporanul nostru și că, în general, nu orice poate fi actualizat. La Teatrul Odeon, impresiile legate de spectacolul lui Dinu Cernescu pe Trei generații, piesa Luciei Demetrius, nu au fost dintre cele mai favorabile, ba chiar nu au dat nicio șansă spectacolului și piesei. A te gândi la Vlaicu și feciorii lui sau Cumpăna ca la spectacole ale secolului XXI pare cu atât mai mult o imposibilitate.

E interesant de discutat acest reflex al dramaturgilor din comunism, chiar și al celor mai buni dintre ei, de a-și data textele. Involuntar, chiar și atunci când discută cele mai generale teme, o fac închiși între pereții timpului lor. Nu par interesați de povești universal valabile, ci se poziționează mereu în serviciul unui localism care, iată, diminuează accelerat termenul de garanție al operei. Atunci când, totuși, încearcă să-și mute eroii și povestea într-un alt timp decât al lor, rezultatele sunt mai mult decât modeste. Am încercat în cel puțin trei faze ale vieții mele profesionale să citesc Michelangelo (1948) de Alexandru Kirițescu; nu am reușit, o mărturisesc cu jenă, să trec de partea întâi. Sau Căruța cu paiațe (1952), în care Mircea Ștefănescu nu doar că plasează acțiunea în prima jumătate a secolului XIX, dar se ambiționează să folosească graiul moldav al epocii, ceea ce face ca piesa - nu lipsită de unele virtuți - să devină azi foarte dificilă la lectură.

Chiar și autorii care demonstraseră ceva înainte, imediat după anul de grație 1949 scriu ca și cum ar fi alții. E suficient să parcurgi răsfoiești Geamandura (1950) sau Burta verde (1952), piesele lui Tudor Mușatescu, pentru a te întreba alarmat unde a dispărut autorul lui Titanic vals. Mai păstrează ceva din forța camilpetresciană a Actului venețian piese precum Bălcescu (1948) sau Caragiale în vremea lui (1952 / 1957)?

Repet, nu doar ideologizarea, obsesia pentru un anumit tip de etică sau definirea contemporaneității^[i] prin realismul socialist sunt principalele probleme ale acelei epoci, ci un fel de miză foarte mică pe care și-au asumat-o dramaturgii noștri. De fiecare dată când mă întâlnesc cu textele unora dintre ei îmi vin în minte cuvintele unchiului Vanea: "Ar fi putut ieși din mine un Schopenhauer, un Dostoievski... ". N-a fost să fie...

L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
C.C.: Niciunul dintre acești autori nu îmi atrage atenția în mod deosebit. Am încercat, de-a lungul timpului, să revin la autori precum Alexandru Sever (Îngerul bătrîn, Întoarcerea, Noaptea e parohia mea), la Lucia Demetrius (Arborele genealogic, Trei generații), la Radu F. Alexandru (piesele sale de dinainte de '90 - Buna zi de mîine, Căutătorii de aur), însă am avut sentimentul acut al unei pierderi de timp. D.R. Popescu, Dumitru Solomon, Ion Băieșu, Teodor Mazilu, Alexandru Mirodan îmi furnizează vagi plăceri de lectură, însă nu îmi ridică niciun fel de problemă, niciun fel de neliniște. Ca pariu personal, îmi propun să revăd aplicat textele lui Iosif Naghiu (atât de contrariant între Gluga pe ochi și Într-o singură seară) și cele ale lui Ion Omescu, de a cărui gândire teatrală mă simt atras. Ca voce feminină, în epocă, mă interesează Ecaterina Oproiu, din păcate, fără o ofertă dramaturgică foarte consistentă; știu doar de trei piese semnate de ea, ce-i drept, prima (Nu sunt Turnul Eiffel) montată de Liviu Ciulei, în 1964, iar a două (Cerul înstelat deasupra noastră), de Cătălina Buzoianu, în 1984.

L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
C.C.: Caii la fereastră și Angajare de clovn, cele două mari piese ale lui Vișniec scrise în comunism, dar care par scrise mai degrabă în anii 2000; apoi, unele piese ale lui Mazilu, însă ajunse în mâna cui trebuie și tratate ca parte dintr-un proces mai amplu de reconstituire viu-muzeală a unei lumi apuse; cu tăieturi pe interminabilele solilocvieri ale personajului principal, Moartea unui artist și, cu unele rezerve, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă de Horia Lovinescu; Nu sunt Turnul Eiffel și Cerul înstelat deasupra noastră de Ecaterina Oproiu; despovărată de balastul poetic, trilogia lui Marin Sorescu, Setea muntelui de sare; Gluga pe ochi, piesa lui Iosif Naghiu interzisă la începutul anilor '70; piese accentuat proletcultiste montate demonstrativ, documentar, ne-parodic. Mi-aș dori să văd un astfel de spectacol; pe de o parte, ar avea, pentru generația mea, ceva exotic, pe de altă parte, aș avea șanse mai mari să obțin acea privire din interior necesară uneori în cercetare.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.