Vin la Istanbul din 1990 încoace, am fost deseori. De data asta, ceva suna fals în atmosfera orașului. Poate prețurile sfidătoare, multe peste cele occidentale (dar, mi s-a spus, asta doar pentru partea istorică / turistică, în partea asiatică sunt și de trei ori mai mici). Poate costul vinurilor, aiuritor: deși unele dintre ele sunt decente, nu sunt cu adevărat competitive (totuși, îmi amintesc că am băut, împreună cu Ciprian Mihali, la Berlin, un vin remarcabil, anatolian). M-am gândit că e un mod de a limita consumul, dar berea Efes e în continuare accesibilă. Altfel spus, criza economică bate ospitalitatea, iar rușii sunt peste tot. Nu doar turiști: am stat la un hotel onorabil, lângă Sf. Sofia Mică, hotel despre care am aflat abia la sfârșit că e ținut de un rus. Croaziera pe Bosfor era tot cu nave rusești, traducerea era în engleză și rusă.
Că Iisus în Chora și Sfânta Sofia au redevenit, din muzee, moschei, se știe mai demult. Am fost curios ce modificări au adus înăuntru. Că afară era clar: toată piața dimprejur este împrejmuită și păzită de armată, se intră pe la puncte de control unde ești supus unui control de aeroport. În timpul orelor de rugăciune ghiaurii sunt evacuați. În rest, ei pot vizita parterul, nu și etajul, unde e Deisis-ul cel amplu, din mozaic. Peste Maica Domnului se trag trei vele de pânză, ca să o acopere, dar ghizii locali, șmecheri, își conduc clienții în câteva unghiuri, de unde încă se mai poate zări întreagă. Serafimii din cele patru zone de descărcare a cupolei au fost lăsați vizibili, poate pentru că apar în Coran (dar tot acolo apar și Mariam și Issa, la drept vorbind). Pardoseala e mochetată și, întrucât toți se descalță la intrare, aerul pute a picioare nespălate.
Türbe, mausoleele padișahilor otomani și ale familiilor sale (prinții netrebuincioși erau, de regulă, omorâți de fratele lor ajuns sultan) sunt multe împrejurul Sfintei Sofii și sunt în restaurare. În curând începe și biserica propriu zisă. Ce și cum se va restaura, vom vedea, neputincioși, la sfârșit... Dar am o presimțire sumbră, că va fi întoarsă la starea dinainte de Atatürk și că, deci, toate mozaicurile vor fi tencuite peste, de nu cumva luate la șpaclu.
În schimb, am văzut Sf. Irina, în curtea palatului Topkapî. Era a armatei turcești și nu se vizita decât cu mama permisiunilor de la militari - am reușit aceasta în 2006, când am participat ca junior la un colocviu Brâncuși la Mimar Sinan Pașa Universitesi (de arte și arhitectură). Tot atunci am văzut Izvorul Tămăduirii și alte multe biserici bizantine / geamii splendide. Tot atunci am fost și la Patriarhia Ecumenică și ne-a primit Patriarhul. Cred că sunt vremuri apuse. Türkiye, cum a cerut Turcia să I se spună oficial, nu Turkey, devine un alt fel de lume, neliniștitor de diferită.