Fiind sâmbătă spre seară, nu au fost prea multe suflete, mă gândesc că înregistrarea video va ajunge măcar la studenți. Au fost și câțiva arhitecți, ba chiar și vreo trei foști studenți, cărora le mulțumesc că au participat. O doamnă arhitectă fusese trimisă de fata dânsei, acum elvețiancă, sub cuvânt că mi-a fost studentă și să participe neapărat, ceea ce doamna a și făcut; le mulțumesc, de asemenea, amândurora.
Despre ce ai vorbit?, m-a întrebat un amic care nu a putut participa. Cum adică 2.0? Iată, pe scurt, argumentele prezentate.
După 1918, România, practic, și-a dublat teritoriul și populația (am vorbit și despre rolul decisiv al Reginei Maria în acest prim război mondial și, mai cu seamă, în semnarea unei păci favorabile țării noastre). Din margini de imperii, trei, a trebuit să se treacă la construcție națională, iar arhitectura a avut un dublu rol, pe de o parte administrația trebuia identificată, cu edificiile sale, peste tot în noua țară; pe de altă parte, biserica ortodoxă (și, lucru mai puțin cunoscut, pentru că mai modest prezent altundeva decât în Ardeal, a doua biserică zisă românească, adică a greco-catolicilor), avea(u) de recuperat secole de ținere sub obroc în Ardeal, în raport cu celelalte culte creștine, eminamente austro-ungare. În aceste teritorii aveau să fie implantate, la o scară majoră, menită să arate noile relații de putere, o seamă de catedrale noi.
Nici referințele locale și nici cele medievale nu serveau, în termenii definițiilor date atunci, argumentul etnic: în vechiul Regat, în sud influențele erau bizantine, dar mediate prin meșteri sârbi (Cozia și alte biserici dinainte de secolul cantacuzino-brâncovenesc seamănă mai mult cu biserici din spațiul sud-dunărean decât cu cele din Moldova, unde lucraseră meșteri armeano-georgieni, iar, cel puțin de la Cantemir înainte, a apărut filonul baroc și neoclasic prin influența rusă). Și atunci, mai cu seamă după momentul 1925 (apariția patriarhiei ca formulă pentru BOR), biserica ortodoxă emulează adeseori monumentele bizantine, mergând, așadar, direct la sursa constantinopolitană, care satisfăcea și cerința de scară (urbană, monumentală); la limită, câțiva arhitecți încearcă să fuzioneze latinitatea și Bizanțul. Simotta prin proiectul de la Palatul Patriarhal, unde prevedea un turn venețian drept clopotniță, ca la Torcello. De ce? Pentru că aceste turnuri spun povestea unei Italii cucerite de Justinian, adică un moment când Italia, ca și România interbelică, era latină și bizantină. Cealaltă cale este mai radical-înnoitoare, tot prin referința latină, a lui Constantin Joja , Nicolae Goga (în proiectul lor de Biserică a Neamului din 1940), dar și a altora, precum Tiberiu Niga și alți participanți la concursul pentru o catedrală ortodoxă la Odessa, în 1942. În acel concurs, latinitatea este port-drapel, pentru că religia părea să fie comună (deși, vedem astăzi chiar, nu e așa decât cu numele).
În fine, au fost și o seamă de întrebări la sfârșitul conferinței, ba chiar și după aceasta. Mă bucur că am văzut ceva mai temeinic acest oraș prin care doar am trecut de câteva ori mai degrabă pe fugă, în drum spre satul natal al socrilor mei. Penultima vizită, când a fost o reuniune a directorilor de școli doctorale și CSUD-uri de la universități din țară, am avut însă timp să văd bisericile lui Lecomte de Nouy (spun despre acestea toate, de la Sf. Nicolae Domnesc la Iași, trecând prin Curtea de Argeș, până la Craiova, că sunt creații personale ale acestui mare arhitect din spița lui Viollet Le Duc, iar nu restaurări), dar și eleganta biserică Madona Dudu, care, acum, are exteriorul restaurat.
Pare decent administrată Craiova, arhitectura centrului vechi, cât a mai rămas din el, este majoritar restaurată (ocazie cu care am aflat de existența ruinelor unui han Hurezi, de pe vremea lui Brâncoveanu). Iluminatul arhitectural este quasi-absent, cu excepția teatrului, astfel încât muzeul și oul Centrului Brâncuși nu se văd deloc, deși acesta ar putea primi măcar o lumină interioară. Acest centru (arh. Dorin Ștefan) este foarte bine gândit ca spațiu submers, cu pereți din beton aparent, curți de lumină și ascensorul care te ridică în interiorul oului de sticlă transparentă, din care vezi orașul printre petalele orizontale, tot de sticlă.
Închei spunând că sunt în centru hoteluri foarte decente, unele sunt chiar pet-friendly, așa că am putut voiaja cu tot cu cățelușa noastră. Mulțumesc gazdei, gazdelor de fapt, și celor ce și-au rupt din după-amiaza unei sâmbete spre a mă asculta.
