| Dragă Tom Wilson,
Vreau să ştii despre mine că eu citesc rubrica ta număr de număr şi-mi place tare mult. N-o să mă apuc să-ţi spun că ai un umor foarte "british" - e ca şi cum i-ai spune unui scoţian că poartă kilt! Recunosc că am fost niţel surprins (ca să nu zic şocat) cînd ai scris despre albumul lui Paris Hilton că e bun, dar mi-am zis: hei, ştie Tom al nostru ce zice, iar eu n-am ascultat albumul ("Stars Are Blind" e suficient pentru mine, thank you), aşa că nu mă bag în discuţie...
Ce vreau eu să-ţi spun este că, citindu-te, mi-am dat seama că am un gust foarte prost în materie de muzică. Pentru că mie îmi place muzica pop. Nu mă pricep la electro, rave, trance, hip hop etc; pentru mine, muzica pop e aia de-ţi gîdilă urechile în mod plăcut. E muzica pe care-o fredonezi în baie de unul singur şi care te scoală de pe scaun s-o dansezi. Echivalentul unui "entertainment movie" la multiplex. Nu mi-e ruşine să spun că atunci cînd aud o ABBA, un Boney M, Ricchi e poveri, Village People sau - de la noi - O-Zone, DJ Project sau Morandi, încep să dau din picioare. Probabil că nu este ceea ce se cheamă "muzică bună", dar al dracu' să fiu dacă nu e bună de dansat! |
Noi, ăştia cu cinemaul, avem filme de toate genurile: comedii, drame, melodrame, de aventuri, SF, istorice ş.a.m.d. În fiecare gen sînt lucruri bune şi lucruri proaste. Dar genul, în sine, nu este "bun" sau "prost": el doar este. Şi
mie-mi plac toate genurile -
inclusiv genurile la care plîng(i)! O baladă muzicală, de exemplu, seamănă - după capul meu - cu o melodramă. "
Unfaithful" al Rihannei e o melodramă, "
Incomplete" al lui Backstreet Boys la fel, în timp ce "
You're Beautiful" al lui James Blunt este un film de dragoste cu final nefericit (deci tot melodramă), căci solistul
se-aruncă în mare. Las totul baltă cînd le prind, mă ating - cum se spune - la lingurică, dar specialiştii (ca tine) zic că nu sînt
cool... Aşa că am multe nelămuriri: piesele astea nu sînt bune pentru că nu sînt bune, sau pentru că unora nu le place genul? Faptul că astfel de piese ajung "
number one" denotă un prost gust colectiv?
Tot ce ajunge "
number one" denotă un prost gust colectiv? Există, în muzică,
piese-Casablanca, piese-Titanic şi
piese-Rocky? Şi cum sînt ele: bune sau proaste? ("
Cool" is not an option!)
Am mulţi prieteni care jură numai pe chestiile muzicale alternative, solicitante şi sofisticate. Cum dau peste o ciudăţenie
d-asta, o ascultă nonstop... Dar poţi dansa pe ele?! Cum ar arăta un party
numai cu Royksopp?? Probabil, la fel de "
fun" ca o nuntă numai pe Kraftwerk...
Cam astea ar fi întrebările mele; dacă nici tu nu mă lămureşti, mă arunc în mare - acum, iarna!
Cu sinceritate,
al tău fidel cititor a.l.ş.
Dragă Alex,
Eşti un geniu. O nuntă numai pe muzică de Kraftwerk!... E cea mai bună idee pe care am
auzit-o vreodată!
Ne-am putea costuma cu toţii în roboţi, am dansa ca roboţii, am mânca precum roboţii... Scuze.
M-a cam luat valul...
Îţi mulţumesc foarte mult pentru scrisoare. A trebuit
s-o citesc în română, aşa că există posibilitatea să fi interpretat greşit toate spusele tale - poate că de fapt îmi sugerai
s-o şterg englezeşte acasă şi să încetez să mai poluez paginile acestei reviste cu inepţiile mele - dar am
să-mi pun toată încrederea în capacitatea mea de a citi în română (cam la nivelul unui copil de clasa întâi) şi am să răspund la (ceea ce cred eu a fi) întrebările tale.
Îmi place foarte mult comparaţia ta între film şi muzică. Dar cînd spui ca "
You're Beautiful" a lui James Blunt este o melodramă cu final nefericit nu pot să fiu de acord cu tine. Pentru că nu pot
să-mi imaginez un final mai fericit decât James Blunt căzând în mare şi
stingându-se, sper, încet şi dureros. Deşi, dacă există puţină dreptate pe lumea asta, în apă
l-ar aştepta un rechin uriaş, care
l-ar sfârteca
bucăţi-bucăţi, apoi cineva ar presăra sare peste rănile lui, în vreme ce el ar cerşi îndurare pentru tentativa lui greţoasă de muzică.
Scuze. După cum vezi, cu toţii devenim mult prea pasionali când vine vorba de muzică "bună" şi muzică "proastă". Devenim prea radicali sau prea defensivi, ne enervam sau ne supăram. Oare merită? Oare
într-adevăr putem vorbi de o "muzică bună" şi de o "muzică proastă"?
Eu unul nu cred că există genuri "bune" sau "proaste" de muzică. Există însă pop bun, folk bun, hip hop bun. Ba chiar şi manele bune - şi nu glumesc deloc. Am auzit odată o versiune
manea a "
Dragostei din tei" care
mi-a provocat o explozie aproape epileptică de bucurie. Aşa că din nou îţi dau dreptate în privinţa analogiei tale cu filmul: cred că ne putem bucura de puţin din toate, fără să trebuiască să juram credinţă unui singur fel de muzică.
Şi mie îmi place muzica pop. Acum 20 de ani nu puteai să faci o astfel de declaraţie şi
să-ţi păstrezi nealterată credibilitatea de jurnalist. Acum 20 de ani muzica era un câmp de luptă. Erai fie cu The Smiths, fie cu New Kids on the Block. Existau doar două opţiuni: de partea noastră, sau împotriva noastră. În Marea Britanie, în America, în vest,
pop-ul era o chestiune politică. Să îţi placă Kylie şi Jason era ca şi cînd
ţi-ar place Thatcher şi Reagan,
ţi-ar place cultura lăcomiei,
ţi-ar place tot ce e rău la anii '80.
Cu toate că
mi-e puţin dor de antagonismul războinic al perioadei respective, faptul că acum pot admite sus şi tare că îmi place noul album al lui Paris Hilton mă face să mă simt mai liber, pentru că la sfârşitul zilei
este DOAR muzică. Nu glumeam deloc când am zis că chiar îmi place albumul respectiv - asta ca să clarific orice posibilă neînţelegere. Şi ca să ajung unde doream, nu văd nimic rău în faptul că îţi face plăcere să asculţi (mai mult) pop. Ştiu că de cele mai multe ori sunt sarcastic în articolele mele, dar de data asta trebuie să mă crezi când spun că muzica pop mi se pare un lucru minunat.
Dar aşa cum ţie - probabil -
ţi-ar părea oarecum tragic să întâlneşti o persoană care a văzut
Titanicul de o sută şaptezeci şi şase de ori (o fostă iubită a mea îl văzuse de o sută şaptezeci şi cinci de ori) şi încă nu ştie cine e Derek Jarman, tot aşa eu găsesc că e destul de întristător ca cineva să ştie toate cuvintele tuturor cântecelor Backstreet Boys şi să nu fi auzit vreodată de Can. Şi totuşi, dacă mă gândesc mai bine, mai toate persoanele care au un album Can în colecţia lor încă trăiesc cu mamele lor şi au atacuri de panică ori de câte ori îşi imaginează numai că ar putea întâlni un membru al sexului opus. Muzica obscură este de obicei apanajul celor fără viaţă socială.
Foloseşte-o cumpătat, doar dacă trebuie. Cei care sunt interesaţi doar să catalogheze ce e "bun" şi ce e "rău" în muzică sunt în general orbi la micile, dar realele plăceri ale muzicii pop. Excesul de elitism dăunează.
Toate cele bune,
Tom.
