Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Nicolae Coande: După valul naționalist în cultură (una dirijată și controlată ideologic de comisarii partidului), trebuia să urmeze și contrareacția - o retragere, care a lăsat plajele pustii. Retragerea aureliană din teatru... Ici-acolo se mai văd cochilii de melci, scoici, rar câte un schelet de căluț de mare, câte un colț de narval. Copiii viitorului observă cu amuzament toate astea și se întreabă ce poate fi acest osuar drăguț. E cumva Jurassic Park-ul românesc? E industria ceaușistă ajunsă fier vechi (pentru cei care au știut bine cum se vinde fierul vechi)? Pare a fi reacția firească la o ofertă care nu coincidea întru totul cu ceea ce voia publicul. Iar publicul a dorit, după 1990, să se, vorba unui poet oltean, "îndistreze". Așa a ieșit la iveală bâlciul deșertăciunilor. Să fiu bine înțeles: generațiile noi au căutat texte dramatice în afară, au completat ce lipsea din câmpul scriptural autohton, iar noua generație de dramaturgi români a întârziat să apară, surprinsă de evenimente. Teatrul se mutase în stradă și în parlament. Cei vechi se învecheau pe zi ce trece, dar unii dintre ei nu au murit de tot. Eu cred că ar putea fi salvați de la uitare măcar câțiva.
Referitor la momentul 1990, Răzvan Petrescu a avut o reacție de mare scriitor: a dat proza, mai apoi dramatizarea Primăvara la bufet, o altfel de Poiană a lui Iocan, cu toate ziarele și televiziunile aferente, plus alcoolul și bătutul câmpilor sans rivages. E o comedie la care poți râde cu lacrimi (așa cum se râdea la Tudor Mazilu), dar care nu se poate să nu-ți dea de gândit: de cine râdem noi, domn'e?
L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă? Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția și de ce? Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
N.C.: Mă tem că nu pot avansa decât ceea ce cunosc încoace, în anii '70 - '80: piesele lui Mazilu, Iosif Naghiu, Romulus Guga, Marin Sorescu nu și-au pierdut acuitatea și... sensul. Gluga pe ochi a lui Naghiu era jucată și imediat interzisă, în epocă. O fi fost din vina lui... Toma Caragiu? Nu cred, mai degrabă a lui "Răcănel", zis și Nicolae Dragoș, poet și redactor-șef la Scînteia, ajuns azi nonagenar, căruia poeții din Târgu Jiu i se adresează cu apelativul "maestre". Oare de ce? Astăzi cine ține... gluga pe ochi? Proștii sub clar de lună s-ar putea juca cu brio - la teatru, pe stradă, la bâlci, la guvern. Hai s-o jucăm!
Mobilă și durere era impecabil susținută, la Craiova, de către Ilie Gheorghe și Valentin Mihali; tehnicienii de scenă știau replicile lui Ilie pe de rost: "Am colindat toată țara, am vizionat munții, am inspectat pîraiele, monumentele istorice. M-am schingiuit cu hrană rece și nu mi-am găsit fericirea în brațele unei femei burgheze, sufrageria mă-sii de viață! Uite cum se uită la mine prăpăditul, subalternul ăla de brad! Las că-l fac eu mobilă."!
La Naționalul craiovean, avem două spectacole Sorescu în repertoriu: Vărul Shakespeare (regia Radu Boroianu, co-regie Raluca Păun) și Unde mi-e sufletul?, după texte poetice de Sorescu (regia Norbert Boda). În trecut, am jucat și La Lilieci, dar și Există nervi, Iona (Ilie Gheorghe l-a reluat în ultimul său an de viață) sau Paracliserul. E adevărat că teatrul îi poartă numele, dar nu jucăm Sorescu doar din reverență și stimă.
A, și vom mai pune în scenă Scrisori-le lui Tudor Mușatescu (regia Alexandru Dabija). Vom râde iarăși copios pe seama noastră...
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)