Lista UNESCO: noutăți (2)

Despre cultura Hopewell de pe valea râului Ohio (nps.gov/hopewell-mound-group), cea care a lăsat în urmă câteva dintre cele mai reprezentative earthworks (lucrări semnificative asupra solului, că nu le pot spune landscape art) - coline în serie, un șarpe a cărui gură înghite simbolic soarele la 21 iunie (i.e. soarele apune fix pe axă) - din spațiul nord-american, în sfârșit putem spune că a intrat pe lista UNESCO, mulțumită eforturilor de trei decenii ale profesorului și mentorului meu de la Cincinnati, John E.Hancock. Puteți vedea aici (chief-glenna-wallace-of-the-shawnee-native-american-eastern-tribe-in-oklahoma-ta) bucuria împărtășită și mândria americanilor nativi care îi revendică, astăzi (deși se pare că AND-ul nu ajută această revendicare). Îmi amintesc, în 2012, când am fost pentru ultima perioadă lungă, de șase luni, ca visiting professor la Cincinnati (a doua mea Alma Mater, în 1993-4), că am mers cu John în data de 21 iunie să participăm la întâlnirea triburilor nativ-americane din zonă la Serpent Mount și să fotografiem apusul cu soarele în flăcări, înghițit de șarpele de pământ. A fost o zi lungă, petrecută integral cu John, care mi-a povestit tot ce era de povestit despre lucrările de pământ respective, plus alte conferințe despre tehnica LIDAR și ce se mai descoperise cu ajutorul ei, decopertând, virtual, pădurile ce vor fi acoperit, în două mii de ani, urmele culturii Hopewell. Am mâncat buffalo burger și deep fried gerkins (aveau și deep fried oreos, dacă vă puteți imagina așa o grozăvie). John a povestit cu alți amici, veniți cu același prilej, despre stadiul lucrărilor de înțelegere, cartare, publicare și alcătuire a documentației pentru clasarea UNESCO; mie, estimp, mi-au fost alungate duhurile rele din aură cu fum de salvie și am ascultat muzică și alte manifestări, vorba ceea, cultural-artistice prilejuite de solstițiu.

John mă întreba dacă pot contribui la înțelegerea acestor lucrări de pământ, din perspectiva spațiului sacru. Nu am putut. Un lucru straniu, ni se pare acum, e că hopewell-ienii ardeau din vreme în vreme tot ce aveau, în mari gropi ca niște furnale, și apoi o luau de la capăt. Așa se face că au și supraviețuit bucăți de țesături de atunci, afumate pe lângă arsură. Pe când eram acolo prima dată, deja funcționa CERHAS, un centru de reconstrucții virtuale (cerhas.uc.edu) ale Troiei, pe de o parte (în conjuncție cu săpăturile la Troia făcute de profesori și studenți de la UC) și entități edificate ale acestei culturi locale (Little Ohio Valley și vecinătățile), studiate de John Hancock cu generații succesive de studenți. Stateau cu toții și reprezentau elemente din cultura Hopewell, într-un birou fără ferestre (snake pit), unde îmi dăduseră și mie o cheie, deși preferam lumina bibliotecii din corpul nou, făcut de Peter Eisenman (Colegiul DAAP al UC, Aronoff Center eisenmanarchitects/Aronoff-Center-for-Design-and-Art-1996).

Felicitări, domnule profesor Hancock, dragă John. Îți mulțumesc (și) pentru această veste. Datorită tenacității dumitale incredibile, acest fragment important de cultură amerindiană nord-americană este mai vizibil, mai cunoscut, mai protejat; dacă ați deschis deja primul link din text, veți fi văzut deja cât de importantă pare cultura aceasta locală pentru generația de astăzi.