De la mama am furat tot, până și plăcerea de a flirta... Numai patima lecturii și bunătatea le-am moștenit de la tata

M-am născut în anul 1931, pe 4 ianuarie, după cele trei zile libere ale Revelionului. De-aia sunt "tare ca fierul / iute ca oțelul / tare ca piatra / iute ca săgeata"...

Părinții, adolescenți amândoi: mama, o fetiță de 16 ani, balerină la Opera Română; tata, un tânăr de 20 de ani, proaspăt absolvent al Conservatorului din Timișoara - violonist la Opera Română. Mama a fugit de pe scena operei în seara aceea providențială! În program era opera Carmen și tata... o aștepta la Satu Mare, unde făcea serviciul militar!

Trei ani mai târziu, în 1934, prima călătorie cu părinții în Germania. Contactul permanent cu limba germană până în 1937, când am revenit în țară, a făcut din această limbă pentru mine o adevărată limbă maternă. Abia la școala primară am învățat bine românește.

După absolvirea învățământului liceal, am urmat cursurile Facultății de Filologie din București (1948 / 1953). Poate că primele două poezii, scrise în Sibiu, când aveam 12 ani, mi-au indus "morbul pervers" de care nu am scăpat nici până în ziua de azi. Poezia și căsătoria cu un poet adevărat - George Almosnino - au fost factorul hotărâtor care m-au făcut poetă. George Almosnino a fost mereu singurul om cu care îmi citeam poeziile înainte de culcare. În familia mea morbul artistic s-a manifestat violent din tată în fiu. Da, băiatul nostru Tiberiu Almosnino a moștenit-o pe mama mea, Elena Iuga, și a ajuns prim balerin la Opera Română din București.

O viață întreagă am visat să devin actriță și am devenit poetă. Cineva, acolo sus mă iubește!

Și totuși, prima apariție în filmul dedicat mie De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin în regia tinerei regizoare cu mult "har și fler", Carla Teaha, e o răsplată târzie.

Probabil că m-am născut să fiu artistă și zarurile au căzut pe "scriitoare". Și abia târziu, foarte târziu, au căzut pe "actriță", principalul e că... au căzut!

Iată lista de opere:

Volume de poezie: Vina nu e a mea (1968, 2020); Captivitatea cercului (1970); Scrisori neexpediate (1978); Opinii despre durere (1980); Inima ca un pumn de boxeur (1982; 2000); Piața Cerului (1986); Cîntece (1989, 2020); Dactilografa de noapte (1996, 2010); Spitalul manechinelor (1998, 2010); Capricii periculoase (1998); Autobuzul cu cocoșați (2001, 2010); Fetița cu o mie de riduri (2005); Petrecere la Montrouge (2012); Câinele ud e o salcie (2013); Ascultă cum plâng parantezele (2016); Alături cu drumu (2018); Scrisori neexpediate (2020); Fetița strigă-n pahar (2023)

Volume de proză: Săpunul lui Leopold Bloom (1993, 2007); Sexagenara și tânărul (2000, 2004, 2012, 2017); Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin (2001); Lebăda cu două intrări (2003, 2016); Săpunul lui Leopold Bloom (2007); Harald și luna verde (2014); Hai să furăm pepeni (2009, 2015); Berlinul meu e un monolog (2010); Blogstory (2011); Lebăda cu două intrări (2017); Hipodrom (2020)

Interviuri și antologii: Cartea cu bunici, coord. de Marius Chivu (2007); Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemență și emoție, coord. de Ovidiu Șimonca (2009); Conversația cu Nora Iuga Gabriela Gîrmacea (2011); Despre cum nu am ratat o literatură grozavă de Angela Baciu (2014); 4 zile cu nora de Angela Baciu (2015); Nora Iuga 85 (2016); Scriitori la poliție, coord. de Robert Șerban (2016)

Teatru: mai drăguț decît dostoievski - de Nora Iuga și Angela Baciu (2017); ilustrații de Ion Barbu

Spectacole: mai drăguț decît dostoievski de Nora Iuga și Angela Baciu (regia Chris Simion-Mercurian), Festivalul Internațional de Teatru "Undercloud", edițiile din 2018 și 2020, București; NO RA - Femininul norilor, o instalație performativă inspirată din romanul cu puternice accente biografice "Hipodrom" - regia Horațiu Mihaiu, dramatizare Mihai Ignat; ce-i aia apă verde pe cerul gurii - de Nora Iuga și Angela Baciu scris pentru "Grivița 53" (regia Chris Simion-Mercurian), Festivalul Internațional de Teatru "Undercloud", ediția 2021, 2023, București

Film: De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin, regia Carla Teaha, 2023

Între 1971 - 1979 interdicție de publicare.

Traduceri: În perioada mea de post negru, am tradus peste 30 de titluri din literatura germană: Nietzsche, Strindberg, Celan, E. Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Aglaja Veteranyi, Christian Haller, Eginald Schlattner, Herta Müller, Oskar Pastior, Rolf Bossert ș.a.

Premii:
Premiul Uniunii Scriitorilor în 1980 pentru volumul de versuri Opinii despre durere
Premiul Uniunii Scriitorilor în 1994 pentru romanul Săpunul lui Leopold Bloom
Premiul Asociației de București, 1996
Premiul Uniunii Scriitorilor în 1998 pentru traducerea romanului Die Blechtrommel (Toba de tinichea) de Günter Grass
Premiul Uniunii Scriitorilor în 2000 pentru romanul Sexagenara și tânărul.
Premiul de excelență al revistei "Poesis", Satu Mare, 2000
Premiul revistei"Cuvântul", 2000
Premiul revistei "Cuvântul" în 2005 pentru poemul-roman Fetița cu o mie de riduri
Mi-a fost înmânat în 2007 Premiul Friedrich Gundolf de către Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o recompensă care se acordă celor care contribuie la răspândirea culturii germane în lume. Distincția mi-a fost oferită într-un cadru festiv, la Castelul Wörlitz.
Diploma "Una dintre cele mai frumoase cărți apărute în anul 2007 în Germania" pentru antologia de poezie Gefährliche Launen (Capricii periculoase), apărută la editura Klett-Cotta, 2007
Distinsă cu Premiul "Gheorghe Crăciun" pentru Opera Omnia la Gala "Observator Cultural" pentru anul 2014.
Câștigătoarea Premiului ,,Cartea de poezie a anului 2016" (conferit de Gala Tinerilor Scriitori) pentru volumul de poezii Ascultă cum plâng parantezele
În perioada 15 mai 2009 - 15 mai 2010, am beneficiat de cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD). Au mai obținut această bursă, de-a lungul timpului, scriitori romani: Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Gellu Naum, Ana Blandiana, Ștefan Aug. Doinaș.

Decorații:
Ordinul Național "Pentru Merit" în Grad de Ofițer (1 decembrie 2000) "pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României"
Ordinul Crucea de Merit în Rang de Cavaler al Republicii Federale Germania - acordat de Președintele Joachim Gauck
Ordinul Național "Pentru Merit", în Grad de Comandor (17 ianuarie 2017), "în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră pusă în slujba promovării limbii și culturii literare românești, pentru dăruirea și talentul cu care s-a implicat în promovarea imaginii României în lume" - acordat de Președintele României Klaus Iohannis

În prezent, la 93 de ani, trăiesc într-o singurătate deplină și îmi scriu poeziile de mână, noroc cu poeta Angela Baciu care, de fapt, e mâna mea dreaptă pentru că, datorită ei, pot să îmi trimit poeziile la reviste și edituri spre publicare.

Dar acum mă bate gândul să scriu un nou roman... fiindcă nu mai visez în imagini, visez în cuvinte...! Se înghesuie cuvintele în jurul meu, mi se face frică să nu mă pomenesc îngropată în cuvinte. Și atunci, mă aud recitând: "La chair est triste, hélas! et j'ai lu tous les livres..."



Daniel Cristea-Enache: Stimată Doamnă Nora Iuga, vă mulțumesc pentru efortul de a purta acest dialog pe LiterNet; iar mulțumirile mele sunt datorate și poetei Angela Baciu, care ne ajută hotărâtor în acest sens. Din CV-ul atașat acestei prime "runde" se poate vedea, într-adevăr, cum "morbul artistic" a "afectat" trei generații în familia și familiile Norei Iuga: a părinților (mama balerină, tatăl violonist), generația intermediară (scriitoare cu soț scriitor) și generația următoare (fiul balerin, nora scriitoare). Dincolo de aceste înclinații și profesiuni artistice, ce altceva s-a mai transmis de la o generație la alta?

Nora Iuga: Cred că primele semne ale unei atracții pentru lumea poveștilor, pentru personajele misterioase, pentru animalele care vorbesc, pentru morții care învie, pentru răsplata care vine când nu te aștepți după o faptă bună, pentru răbdarea cu care te-ai străduit să înțelegi glasul celor care nu cuvântă, pentru credința într-o lume supranaturală, cu toate specimenele care o populează, pentru toate invențiile și descoperirile omului care îi ies în cale printr-un miracol, fără să le caute, și pentru întâlnirile care preced marile iubiri recunoscute mereu din prima clipă... după ochi, după mâini, după magnetismul unei voci, grația unor mișcări, glasuri, ticuri, gusturi, un anume fel de a merge, un anume fel de a vorbi, de a se îmbrăca, de a asculta muzică, de a se mișca... și dincolo de aceste vizibile afinități, aptitudinile, gusturile, spontaneitatea reacțiilor, timiditățile, îndrăznelile, blândețea, severitatea, există un flux al limfelor care se transmite, o ciudățenie care amprentează ereditatea...

Mama era frumoasă, grațioasă, cochetă, foarte feminină, dar și autoritară, severă, cu simțul dreptății foarte dezvoltat. Eu am moștenit toate aceste trăsături de la ea, mult atenuate. Atenuarea îmi venea de la tată, deși când mă cățăram pe geam, la etajul X, își ieșea din minți și își rupea arcușul viorii pe mine. De la mama, am moștenit mult mai multe trăsături temperamentale... de la tată n-am primit prea multe. De un singur lucru sunt sigură: patima pentru lectură! Când nu-și făcea studiile zilnice la vioară, tata citea literatură germană, scrisă cu caractere gotice. Tata era bun ca o bucată de unt. Țin minte certurile lor... când tata a vrut să înfieze un țigănuș de 10 ani și să îl învețe vioara, fiindcă se chinuise cu mine vreo 4 ani buni, dar fără niciun rezultat. Când a aflat intențiile tatei, mama și-a făcut bagajul, gata să îl părăsească! Tata i s-a supus. Certurile lor se terminau totdeauna cu victoria mamei...

Sunt sigură că tata a iubit-o pe mama mai mult decât l-a iubit ea pe el... Și eu am iubit-o pe mama mai mult. Poate unde era atât de grațioasă și atât de cochetă... Am imitat-o în toate cele. Ore în șir îi urmăream mișcările în oglindă: cum se farda, cum se pieptăna, cum se parfuma, cum își potrivea dunga de la ciorapi, cum își dădea unghiile cu ojă... Abia acum îmi dau seama ce mult voia să lase impresia autodidactei de primă mână! Și reușea. Într-o călătorie cu trenul în Germania, când eram încă o fetiță de 5 ani, ne-am nimerit într-un compartiment de tren cu doi studenți români: mama s-a întreținut cu ei ore în șir și, după ce au coborât, m-a întrebat dacă a făcut față perfect conversației cu acei studenți. Și eu i-am spus, așa cum mi s-a părut mie la cei 5 ani, câți oi fi avut atunci... Mama era extrem de deșteaptă, avea tact, aducea mereu discuția în zona muzicii clasice și a baletului, unde era imbatabilă, și așa câștiga mereu partida... O imitam, învățam de la ea fără să știu c-o imit.

De la mama am furat tot, până și plăcerea de a flirta! Numai patima lecturii și bunătatea le-am moștenit de la tata!

Sigur, mai am unele trăsături, luate de-a valma, de la Omama (mama tatălui meu) am moștenit bucuria și limbajul bine asezonat cu toate condimentele unei bucătării, zic eu, cu picanterii rafinate... a, era să uit ceva foarte important. De la Omama am moștenit, în cel mai înalt grad, talentul de a povesti... Prietenii părinților ne vizitau foarte des, mărturisindu-ne că vin ca să o audă pe Omama, povestind!

Dinspre Mimi-Mare, cum îi spuneam eu bunicii din partea mamei, nu s-a prea transmis nimic ereditar, fiindcă mama a fost un copil înfiat de la maternitate, cu care bunica mea dinspre mamă voia să își asigure fidelitatea bărbatului ei nelegitim, inginerul Heinrich Schmidt, o legătură cât mai durabilă... Dar a venit în 1914 Primul Război Mondial și inginerul german a trebuit să plece urgent în Germania.

Dacă mă gândesc la ce aș fi putut eu moșteni de la tată (iată, revin), nu îmi rămâne decât un singur dar, care mi-a amprentat toată viața: pasiunea lecturii și o anumită stabilitate sentimentală. Tatei i-au plăcut femeile, și mie mi-au plăcut bărbații! Îmi plăcea enorm să câștig, adică să cuceresc! Fără să devin, de fapt, infidelă, dar îmi plăcea jocul, cochetam. Cred că tentația asta am moștenit-o de la amândoi... Cred că și o oarecare infidelitate! Infidelitatea ca joc, fără angajament, poate fi și ea o trăsătură foarte pronunțată a artistului! O cochetă incurabilă nu e o cocotă!... Flirtul poate fi uneori un joc de societate... mie mi-a plăcut totdeauna să flirtez, dar Nino (poetul George Almosnino), bărbatul meu, a fost prea bun ca să îl pot înșela... Deși eram amândoi poeți și ne citeam poeziile, el nu a luat prea mult de la mine, eu am luat mai mult de la el, fiindcă în privința asta el era mai puternic, deși ca individ social părea mult mai slab decât mine. Probabil, de aceea, de multe ori cei singuratici, cei fără prieteni, așa cum este până la un punct și Tiberiu, fiul nostru, sunt exemplarele unor roci dure, care au o mai mare rezistență interioară. Mă gândesc acum la personajul Zarathustra care se retrage o vreme în munți, rupându-se de lume, ca să se întoarcă să îi învețe pe oameni puterea absolută...

În ce măsură fiul meu Tiberiu (prim balerin ONB) m-ar fi amprentat artistic, mi-e greu să-mi dau seama. Tiberiu mi-a transmis tăria de caracter care la el este mult mai accentuată decât la mine, dar asta îi dă un fanatism al dreptății, al adevărului, de cele mai multe ori iartă greu... ceea ce mie îmi lipsește cu desăvârșire. Eu iert imediat, nu știu să păstrez supărare, recunosc că sunt în stare să îmi schimb ușor părerile. Tiberiu are o tenacitate care îl face să ierte greu, sau să judece aspru o nedreptate, uneori aparentă! Din punctul ăsta de vedere eu iert repede, fiindcă de multe ori, recunosc, sunt superficială... Uneori, superficialitatea poate fi bunătate!

De Angi (Angela Baciu) ce pot spune?! Faptul că avem atâtea trăsături definitorii în comun s-ar putea să ne vină și din aceea că suntem poete amândouă... dar sunt multe alte lucruri: generozitatea, puterea sacrificiului, statornicia în sentimente, bunătatea care e cu siguranță calitatea ei incontestabilă - probată și de atașamentul tuturor animalelor pentru ea ca o dragoste la prima vedere...

Ce pot spune că ar putea să mă caracterizeze și pe mine e generozitatea; puterea sacrificiului mai puțin la mine, fiindcă mă iubesc prea mult. Statornicia în sentimente poate să fie pe viață când iubirea e adevărată!...

D.C.-E.: Există un numitor comun?

N.I.: Sigur că există un numitor comun între toate trăsăturile care formează o personalitate, așa cum și cochetăria unei femei aparent superficiale, în cazul unei poete, poate cântări foarte mult în stilul artistei, în rafinamentul metaforei, în ritmul și muzicalitatea textului, în eleganța uneori prea căutată a produsului servit. De aceea, mărturisesc că mie, de multe ori, mi se întâmplă și azi să fiu mai impresionată de un vers popular decât de unul cult, fiindcă cel popular e simțit, și cel cult e gândit...

D.C.-E.: Se poate vorbi despre o "zestre" ereditară ce transgresează epocile istorice și caracterizează sau influențează într-o anumită măsură cele trei generații?

N.I.: O "zestre ereditară" poate exista întotdeauna între generații. Iată, de pildă, eu care am scuza că emit această teorie, fiindcă n-o să credeți, dar scriu numai după dictat, scriu ce îmi dictează "străină gură"... sigur că influența culturii e vizibilă, dar eu nu mi-o comand - vine singură!

Regret, dar în ce mă privește nu mi-am pus niciodată problema unei "zestre ereditare" între cele trei generații: individual și istoric, sigur că istoria influențează individul... de aceea, se vede cu ochiul liber diferența scriiturii la poetul de 25 de ani, comparativ cu cel de 65 de ani... În cazul cel mai apăsat, am început să simt asta, abia acum după 90, dar eu sunt un exemplu de longevitate creatoare. Nu mă jenez să spun aici că sunt un unicat!

Cred că deși despărțirea poetului de poezie e la fel de dureroasă ca o moarte, cale de întoarcere nu există, fiindcă înaintea scriitorului poet, moare sufleurul lui... și iar mă întorc la "străina gură". Iată, acum, poezia de ultima oră seamănă supărător de mult cu sexualitatea, clamată în orice împrejurare strident de vestalele poeziei actuale! Eu nu sunt adepta unei asemenea poezii, deși 8 ani am avut interdicție de publicare, fiind învinuită de "erotism morbid". Așadar, am fost redusă la tăcere între 1971-1979. Dar "erotismul meu morbid" era rafinat, era sugerat, semăna mai mult cu filmele franțuzești decât cu cele americane!

Mi-e greu să găsesc o zestre ereditară între cele trei generații, nici individual, nici istoric, fiindcă și actul sexual poate fi sublim în biserică, așa cum îl vedea Gérard Philipe în Mănăstirea din Parma, și animalic, cum îl văd eu la 1 noaptea, când nu pot dormi, pe Film Now, într-un recent film american... poate sunt o excepție. Pe mine m-au excitat totdeauna mai mult atingerile fine, decât cele brutale...