Nino al meu iubea singurătatea mai mult decât orice pe lume

Daniel Cristea-Enache: Dacă tatăl Dvs. era "bun ca o bucată de unt", soțul, el însuși poet (și ce poet!), cum era?

Nora Iuga: Chiar dacă tatăl meu, jumătate ungur, jumătate român, era bun ca o bucată de unt, mai scăpa, cu două femeiuști destul de aprige lângă el, câte o pălmuță bine meritată; dar, până la urmă, mama mea câștiga întotdeauna războiul. Interesant! Se pare că tata era genul de bărbat care pierde războiul, când dușmanul era... femeie!

Și Nino al meu (George Almosnino), s-ar putea crede că dintr-o "apatie" genuină ceda, ca să nu-și lezeze frumoasa soție pentru care avea un adevărat cult!

La începutul prieteniei noastre, care a avut loc la Cenaclul Literar "Magda Isanos", Nino, viitorul meu soț, era mare vedetă! Nino, pot spune fără să exagerez, era cel mai modest și cel mai tăcut om întâlnit de mine vreodată. Era socotit de cenacliști vedeta modestului cenaclu. Dar, când își citea el poeziile, în acea sală se făcea liniște ca în biserică! George Almosnino era POETUL acelui cerc literar. Eu ajunsesem acolo însoțind un orb, care ținea morțiș să frecventeze un cenaclu literar. Nu scriam și nu simțeam vreun imbold să scriu poezii. Dar, culmea, ca spectator, cenaclul mă atrăgea și mă atrăgea și... poetul G.A., prototipul eroului romantic!

Căsnicia noastră, al cărei început a avut loc la vreo două luni de cenaclu, a produs miracolul! Fiindcă Nino îmi citea tot ce scria și eu, care eram încă de pe băncile facultății un împătimit cititor de poezie, îi învățam pe de rost toate versurile, am început, după câteva luni de mariaj, să-mi aud "străina gură" dictându-mi versuri în cap. Și am îndrăznit să le aștern pe hârtie și să i le arăt lui Nino, care m-a luat în brațe și-a început, el "cumintele", el "taciturnul"... să danseze cu mine în micuța noastră odaie din Ghica Tei.

Marea noastră iubire a început și a continuat fără întrerupere, vreme de mai bine de 35 de ani, când Nino s-a stins din viață la vârsta de 58 de ani (pe 24 noiembrie a.c. se împlinesc 29 de ani de când a plecat).

Dacă nu îl întâlneam pe Nino, probabil că nu aș fi devenit niciodată poetă. Talentul nu s-ar fi manifestat fiindcă, deși eram un pasionat cititor de poezie, nu mă pomenisem niciodată cu o "străină gură" care să îmi vorbească în cap, cum îmi scriu eu și acum toate poeziile după dictat. Vocea asta a început să mă bântuie, de când m-am apucat să învăț pe de rost poeziile lui Nino! Și de atunci, toată viața noastră, chiar și după venirea pe lume a lui Tiberiu, fiul nostru, care îmi dicta la 4 ani poeziile lui: "un ficat care mă doare / a fugit peste hotare / nu-i durerea / nici ficatul / numai el împielițatul...". Mă simt și azi vinovată că Tiberiu poate simțea poetul care începuse să vorbească în el... Dar citise probabil pe undeva că "la umbra marilor stejari"... Și atunci, Tiberiu al nostru (poate ar fi fost un mare poet, dar n-a avut loc de noi) a devenit prim balerin la Opera Națională București (îmi aduc aminte cum a fost Romeo, Rotbart, Karenin, Frollo, Manfred) fiindcă în familia noastră nu putea fi loc pentru o altă preocupare în afară de artă!...

D.C.-E.: Relația între doi artiști - în cazul de față doi scriitori - care evoluează pe același culoar artistic poate fi una destul de complicată. Desigur, sunt cazuri de cupluri în care și soțul și soția sunt excepționali (mă gândesc de pildă la cuplul Lucian Raicu - Sonia Larian, el un mare critic literar, ea o scriitoare atât de originală), dar valoarea literară nu se distribuie "echitabil" între parteneri. Pot apărea atunci resentimente de ordin literar în relația de dragoste și conviețuire pur omenească. Vanitatea artistică e mare...

N.I.: Cineva m-a întrebat odată dacă întâmplarea de a fi eu și Nino poeți nu a stârnit în noi o invidie surdă, dacă celălalt s-ar fi bucurat la un moment dat de o mai mare apreciere.

O, Doamne! Niciodată cuvintele de apreciere adresate mie nu m-au bucurat mai mult decât cele adresate lui Nino, bărbatul meu.

Eu sunt convinsă că o femeie adevărată, și mai ales una care și-a considerat "feminitatea" nu o slăbiciune, ci, dimpotrivă, cea mai eficientă armă pentru cucerirea unui teritoriu interzis, s-ar putea simți nedreptățită de succesele soțului ei! Aceea, în viziunea mea, ar fi un personaj asexuat! Mândria unei femei e mai mare când bărbatul care a ales-o pe ea se bucură de aprecierea celorlalți!

Studiind germana, am învățat la facultate destul de amănunțit das Nibelungenlied ("Legenda Nibelungilor") și m-a șocat o scenă pe care am înțeles-o mult mai târziu... Odată, la o slujbă importantă, în biserică, Krimhilda a intrat însoțită de Siegfried, în templu, înainte de Brunhilda pe care o acompania Regele, deoarece Siegfried - toată lumea știa - avea mult mai multe virtuți decât Regele...

Nino rămâne pentru mine Regele, care nu avea nevoie, pentru a fi pe deplin fericit, decât să scrie poezii, să-și facă vacanța zece zile pe an cățărându-se pe munte, cu o nevastă de mână și cu băiatul nostru Tiberiu în cealaltă, pe care uneori l-a cărat în spinare de la 3 ani pe Brâna Caprelor...

Fără îndoială, am fost o familie puțin sărită de pe fix... și eram atât de săraci... și atât de fericiți! Și el, omul care n-a cerut niciodată nimic de la nimeni... și diminețile pe stadion, duminica la peluză, când juca Rapidul, eram nedespărțiți noi trei...

Cum aș fi putut să fiu invidioasă pe Nino, care se bucura de succesele mele - și eu am crezut că el scrie cel mai bine în singurătatea lui, că este un fel de geniu pustiu -, abia acum mă gândesc, acum... când critica noastră literară nu prea mă mai vede... ce cuprindere poate avea expresia geniu pustiu...

Nino al meu iubea singurătatea mai mult decât orice pe lume. El nu avea niciun prieten. Curios, nici Tiberiu, băiatul nostru, nu știu să fi avut vreodată un prieten. Îi ajungeau vacanțele pe munte, nu se omora după mare. În concediu nu îmi amintesc, la 2 Mai, să fi făcut vreodată plajă. Îi plăcea să joace tenis și era - și este și acum - un împătimit fan al Rapidului. E curios că retragerea lui aproape totală din societate nu l-a împins spre aflarea unor zone de plăceri frecventate de majoritatea artiștilor.

Dar, revenind la Nino... prietenii lui erau țigările, la care nu a putut renunța în ciuda tensiunii lui ereditare. Nu l-am auzit plângându-se de nimic. Nici nu știu să își fi dorit ceva dureros de puternic.

Avea ciudățeniile lui. Lângă masa de scris era întotdeauna un săculeț cu bețișoare cioplite de mâna lui, cu ajutorul cuțitului, ca niște surcele de aceeași înălțime, cu care se juca zilnic... le grupa pe masă ca niște armate față în față. Pe unele le scotea la înaintare, pe altele le scotea din joc. De câte ori îl întrebam ce reprezintă bețele alea, nu-mi răspundea. A plecat ducând cu el secretul lor. Am uitat să spun că în sacul în care își ținea bețele se afla și un caiet cu strategia unor lupte armate. Și bețele reprezentau infanteriști, cavaleriști, artileriști etc., de unde am dedus că era un joc de-a războiul, inventat de el. Oare nu-și găsise în jocul asta o formă de a declara război lumii?! Ce discretă, ce nobilă formă de răzbunare! Nino al meu a fost cel mai straniu bărbat din viața mea! Și ce sursă de inspirație mai grozavă pentru o poetă ar putea exista?!
 
Pentru mine, nu numai literatura, lumea, în general, ar avea foarte mult de câștigat, fiindcă ei (poeții) sunt ca "fața nevăzută a lunii", te fac să îți imaginezi ce e dincolo de aparențe, în acea țară de lumi întoarsă pe dos!

D.C.-E.: Ați scris întotdeauna frumos și impresionant despre George Almosnino. Relația dintre cei doi poeți sensibil diferiți și relația dintre femeia și bărbatul "prea bun" pentru a fi înșelat s-au suprapus? Dacă da, în ce fel? Cum au împăcat Nora Iuga și George Almosnino toate aceste "evadări" necesare ale unui artist în propria sa lume interioară?

N.I.: Poate de aceea, în vremea studenției mele, cea mai grozavă aventură a mea erau vizitele la Spitalul nr. 9 - secția psihiatrie, unde am avut cele mai interesante discuții din viața mea cu niște schizofrenici... dacă aș fi putut înregistra acele conversații, aș fi scris cele mai geniale pagini de literatură...