Cred că gândirea mea poetică e ușor schizoidă

Daniel Cristea-Enache: Scrisul Dvs., cel puțin acela de poezie, dacă nu și de proză, este insuflat de o eminesciană "străină gură", nu în sensul unei influențe directe a lui Eminescu (deși probabil că și el s-a numărat printre modelele lirice), ci în acela al unei inspirații venite din afară. Totuși, ca poetă, nu sunteți un prim receptor pasiv al acestui flux de inspirație; și nici "dicteul automat" nu caracterizează poemele pe care le-ați scris (poate unele dintre ele, să admitem). Cum se produce întâlnirea dintre fluxul ori jetul de inspirație creatoare venită din exterior, dinspre o "străină gură", și conștiința poetică proprie, evoluată și lucid-reflexivă?

Nora Iuga: Iată, am impresia că m-am lăudat în ultima vreme, atât de mult, cu "sufleurul-poet", care-mi doarme în cap și îl trezesc la orice oră din zi sau din noapte, după cum am chef, să-i dictez sau, mai bine zis, să-mi dicteze o poezie, fără nici o ștersătură!... În majoritatea cazurilor, fenomenul "străinei guri" care îmi dictează începe de când deschid ochii; poate ar fi mai corect să spun "continuă" să-mi dicteze un text început în vis... În ultima vreme acest fenomen își are începutul în somn și devine poezie în clipa în care mă reped la masa de scris, cu ochii cârpiți de somn și scriu pe hârtie ce mi se dictează... Poezia e gata înainte de a o scrie! Acest fenomen mi se întâmplă de când trăiesc complet singură și, mai ales, vorbesc singură fără oprire "cu o străină gură". Nu știu dacă sunt un fenomen... sau e darul unui Dumnezeu-al Poeților, care mă iubește foarte mult și-mi înlocuiește rostirea gândirii treze cu rostirea sub - sau supra - gândirii din vis. Iată teoria mea!

D.C.-E.: Ce "aduce" în poem fiecare parte "contributoare"? Cât de mult lucrați pe un text după ce el a fost scris pe hârtie în intervalul de exercitare a inspirației?

N.I.: Dacă adevăratul poet ar trebui, sau n-ar trebui, să-și asculte orbește "străina gură" care-i dictează? Nu știu! Dacă ascult orbește versul care vine absolut nechemat, din senin, de parcă începe "să-mi cânte pasărea-n cap", cum îmi place să spun, pot să mă încred cu ochii închiși și să nu șterg nimic! În general, dacă încerc să ridic capacul de pe oală, ca să mai pun niște sare sau bulion, ori cine știe ce alte mirodenii sofisticate, ca să-mi potrivesc poezia, dictată după ultimul răcnet, pot să arunc bunătate de mâncare la câini! Norocul e că poezia mea e ca o femeie care și-a păstrat și la 90 de ani picioarele de la 30! Cum încep să îmi consult inteligența - poate-mi dă ea o sugestie -, încep să cânt... fals! Am o încredere oarbă în sufleurul meu, sau în oglinda mea?! Nu m-am gândit niciodată că oglinda ar putea fi sufleur!... Când vreau să-mi îmbunătățesc poezia și să mi-o fac mai "deșteaptă", mi-o scot din originalitatea ei naturală și o arunc în lada cu materiale nefolosibile. Recunosc, am o mare încredere în instinctul meu poetic, care este cea mai frumoasă față a inteligenței mele...

D.C.-E.: Prin ce stadii trece un poem al Dvs. până la forma definitivă? Și ce anume vă face să credeți că aceea anume e forma definitivă, și nu o alta, posibilă?

N.I.: În cazul meu, această întrebare îmi pare complet inutilă... Fiindcă, de cele mai multe ori, când am încercat să îmi îmbunătățesc logic poezia - adică să pun la locul lor valențele ei raționale, mi-am stricat poezia și a ajuns la coșul de gunoi (mă repet!). Cred că gândirea mea poetică e ușor schizoidă... Probabil că asta e explicația originalității mele...

D.C.-E.: Sunteți printre scriitoarele și scriitorii noștri (nu prea mulți) care vorbesc cu multă prețuire despre critica literară, despre oficiul ei și cei care o fac. Am citit rânduri impresionante scrise de Dvs. despre Lucian Raicu, Valeriu Cristea și alți critici din generația '60. De ce este importantă critica literară pentru literatura pe care ați scris-o?

N.I.: Sincer, nu știu dacă vreodată critica literară scrisă în România m-ar fi pasionat ca lectură utilă creației mele. N-am primit niciodată sfaturi de la vreun critic literar, ca să aflu ce e rău și ce e bine în scrisul meu! Am avut o încredere oarbă în instinctul meu poetic. De ce vorbesc la trecut, când singurătatea absolută, în care mă răsfăț, e cel mai bun sfetnic al poetului! Și totuși... când eram încă studentă i-am avut profesori pe Tudor Vianu și pe G. Călinescu. Mereu mă laud cu magiștrii mei, care ar fi avut toate atu-urile să-mi devină mentori în zona atât de disputată a criticii literare! Dar nu știu de ce, încă din facultate, mi-am făcut carte de căpătâi din Lettres à un jeune poète, care m-a învățat spre binele meu că un poet n-ar trebui să citească teorie sau critică literară, pentru că ar risca să se contamineze și să-și piardă propriul accent!

D.C.-E.: Care formă sau specie critică vă provoacă mai mult, intelectual?

N.I.: Minunata carte Romanul Literaturii scrisă de Lucian Raicu am citit-o cu sufletul la gură, ca pe un roman pasional, fiindcă, în general, îmi plac mai mult criticii-poeți, decât poeții-critici... Cel mai mult mă respinge critica literară care face risipă de erudiție, cultivând aceiași termeni de teorie literară în exces, după modelul francez, aducând, fără să-și dea seama, majoritatea scriitorilor recenzați la un numitor comun. Vorbind despre Lucian Raicu, nu pot să nu-l amintesc pe Valeriu Cristea, pe care l-aș numi "tenorul liric" al criticii românești, fiindcă folosea în textele sale bisturiul cel mai fin...

D.C.-E.: Dintre criticii noștri interbelici, pe gustul cui "jurați"?

N.I.: Sigur că la întrebarea asta mă simt total dezarmată... aici ar intra în discuție cei din perioada 1914-1940... or eu, cu toată vârsta mea matusalemică, m-am născut în 1931! Și trebuie să recunosc că nu am frecventat asiduu acest segment de critică literară, când habar n-aveam că voi deveni cândva poetă! Iar când am început să scriu, după 1960, am fost atât de absorbită de poezie, încât critica literară m-a interesat mai puțin, cu cât venea ea nechemată la mine, remarcând cu entuziasm vocea nouă pe care o adânceam în poezia autohtonă!

D.C.-E.: Ați identificat diferențe între criticii români și cei germani care v-au analizat poezia și proza? Critica românească este la nivelul celei din spațiul germanic?

N.I.: O, da, sigur, critica literară germană, pe care am urmărit-o îndeaproape la ea acasă, să văd ce reacție au stârnit cărțile mele, m-a familiarizat cu caracterul criticii literare germane. În cei 10 ani cât a durat sejurul meu în Germania, am publicat acolo 4 cărți: Vina nu-i a mea (Es ist nicht meine Schuld), Capricii periculoase (Gefährliche Launen), Lebăda cu două intrări (Der Schwann mit zwei Eingengen), Sexagenara și tânărul (Die Sächzig Jährige und der junge Mann). M-a surprins atunci limbajul critic al nemților care era mult mai puțin sofisticat decât al nostru... și mult mai accesibil cititorului, nededat la folosirea în exces a terminologiei cvasi-erudite, practicate de teoreticienii literari de la noi. Acest gen de critică literară ajunge în ultima instanță să aducă, așa cum am mai spus, toată producția de poezie, obiectul meu predilect, la același numitor.

D.C.-E.: Criticul ar trebui să fie el însuși scriitor pentru a vă înțelege și analiza literatura? Ori este "suficient" să fie critic literar "și atât"?

N.I.: Aș zice și eu că un critic literar ar trebui să fie el însuși poet ca să citească urzeala, aparent imaterială, a poeziei cu ochii instinctului, cu care a fost scrisă... Îmi amintesc mereu cu plăcere de demonstrația ta pe care mi-ai făcut-o la o poezie, când ai explicat tot travaliul meu în alcătuirea unei strofe, în care am folosit intertextul cu larghețe, probabil temătoare că cititorul neavizat va ajunge mai greu la sensul ascuns. Atunci am admirat nespus răbdarea și delicatețea cu care ai explicat cititorului întregul "mod de întrebuințare" a încâlcitei metafore!

Da, probabil că știi cât de mult mister adevărat e ascuns într-o poezie, dictată de "străină gură!"...