O apocalipsă personală

Citiţi un fragment din această carte.

Publicat de editura Grasset după ce cei de la Gallimard nu s-au încumetat să îl publice, romanul lui Guinzburg şochează cititorul. Guinzburg alege locuri comune, obsesii contemporane (clonarea, fanatismul religios sau ideatic, boala vacii nebune, homosexualitatea) şi le transfigurează, le recreează, alcătuieşte în jurul lor poveşti seducătoare şi teribile, le găseşte explicaţii şi origini fantastice, dar convingătoare, astfel că, în aparenta lipsă de sens şi ordine a lumii, istoria contemporană se rescrie altfel, un nesfârşit puzzle coerent, un labirint de semnificaţii în centrul căruia se conturează şi conotaţia textului: marile evenimente ale istoriei, mentalităţile culturale şi religioase, atitudinile şi obsesiile fiinţei omeneşti au o logică internă, chiar dacă în aparenţă este una absurdă, neverosimilă. Stilul lui Guinzburg este unul pronunţat satiric; scriitorul cultivă detaliul ostentativ (carnagiile, ororile, actele erotice homosexuale, pedofile, zoofile, etc. fiind adevărate tablouri diabolice, descrise în amănunţime), sintagmele cu puternică încărcătură vizuală care au un efect buf, stârnesc râsul, chiar dacă amar, cinic (de pildă, vestimentaţia pe care Rose, locuitoare a subteranelor pariziene, o alcătuieşte din blană de şobolan, prezervative uzate şi hârtie igienică şi care ajunge o colecţie de succes, surclasându-l pe Gaultier şi pe alţi designeri celebri...). Caracterul îngroşat al umorului lui Guinzburg, grotescul cultivat până la graniţa cu absurdul, bufoneria, ludicul exacerbat până la abolirea credibilităţii, violenţa de limbaj şi cea de la nivel imagistic, lipsa oricărui caracter şablonard, moralizator al textului constituie amprenta stilistică a scriitorului. Vocea auctorială apare deghizată, camuflată îndărătul unui personaj-narator a cărui atitudine este detaşată, persiflantă şi indiferentă faţă de desfăşurarea narativă.

Un alt atribut esenţial al textului lui Guinzburg este imaginaţia ferventă, fără limite, mergând până la burlesc şi oniric, fantastic şi absurd. Formula narativă preferată de autor o constituie micronaraţiunile legate între ele printr-un unic personaj, povestitorul, acolit al Papei (numit de Guinzburg, cu umorul său irezistibil, Big Kielbasa), pe care autoritatea bisericească îl trimite să rezolve anumite situaţii ce ameninţă ordinea firească a lumii.

Folosindu-se de înfăţişarea sa ştearsă, cenuşie (şi, din acest motiv, în aparenţă inofensivă), acesta îi provoacă pe povestitori la actul confesiunii, smulgându-le cu dibăcie mărturisirile şi stimulându-i la a-şi elibera conştiinţa prin redarea detaliată a evenimentelor care îl interesează. Prima dintre cele patru poveşti este plasată într-un orăşel anonim din Franţa, unde naratorul soseşte spre a elucida un şir de crime şi a recupera un artefact preţios. Povestea aparţine unui preot, părintele Bernard, martor al întâmplărilor misterioase petrecute în orăşelul X, şi începe cu sosirea în oraş a unui tânăr şi carismatic fotograf, David, ale cărui instantanee înfăţişează, în mod bizar, doar turle de biserici. Guinzburg mizează pe o tehnică a gradării narative, prima poveste distingându-se printr-un caracter parabolic, cu un tâlc răsturnat, în maniera sa emblematică, dar stilul este unul puţin agresiv, plot-ul este unul de policier şi aminteşte distinct de acţiunea unui thriller, acţiunea se petrece filmic, precum într-o creaţie cinematografică marca Hitchcock; imaginile sunt tăiate ca într-o peliculă, scenele se desfăşoară în conformitate cu o linie logică perfect trasată, se concurează şi converg spre un final şocant, uimitor şi amuzant, marca... Guinzburg.

Cea de-a doua poveste începe într-un tren, pe ruta Paris-Trouville, şi o are în centru pe frumoasa moştenitoare a unei averi impresionante, Birgitta Smedley Ross. Tehnica narativă este aici cea a episodului epic intercalat, a poveştii-în-poveste. Şeherezadă diabolică, naratorul creează tensiune dramatică prin suspendarea temporară a naraţiunii, aceasta realizându-se fie prin intercalarea unei poveşti din trecutul personajelor, fie prin derogări repetate de la firul epic, prin interpelări ale cititorului care se vede astfel proiectat în text, obligat la o participare implicată la cursul poveştii. Cea de-a doua istorisire este, de fapt, o saga a unei familii veneţiene de sticlari, şi începe în anul 1894.

Guinzburg trece agil, cu detaşare, prin secole şi episoade istorice, curente de gândire şi mentalităţi, le traversează cu nonşalanţă, creând aceeaşi impresie de credibilitate, datorită naturaleţii şi sincerităţii vocii narative. Desfiinţează fără remuşcări mituri şi le recreează - totul cu o conştiinţă foarte clară a inutilităţii profunde a lumii. Totuşi, Guinzburg nu cade niciodată în nihilism, viziunea sa rămâne una inovatoare, îşi propune o revalorizare a lumii, o resemnificare a ei (iar orice recreare a unei lumi presupune reanalizarea valorilor şi desfiinţarea unor tabu-uri şi stereotipii ale gândirii).

Povestea este o imagine răsturnată a romanului fluviu, pe care îl desfiinţează ca gen literar, urmărindu-i mecanismul, esenţializându-l şi subliniind trăsăturile ce l-au transformat într-o reţetă literară. A treia poveste argumentează o viziune cosmogonică grotescă; Guinzburg înfăţişează fiinţa omenească drept o dejecţie a unui anus demiurgic uriaş, parabola vorbind despre o populaţie subterană, numită "the Merdistes" sau "the shit people", trăitoare în canalizarea pariziană, construindu-şi o societate aberantă, cu reguli şi chiar un cod de legi religioase, totul sub oblăduirea unui Profet dement. Amintind de un Golding (ironizat până la a-l traduce în absurd), de filmele lui Kubrick ori de scenele infernale ale lui Bosch, povestea urmăreşte destinul unei tinere născute în subterană, victimă a propriei capacităţi de seducţie, care îndrăzneşte să părăsească, în cele din urmă, lumea de sub pământ, în căutarea propriei căi în viaţă. Acţiunea se petrece după cel de-al doilea război mondial, "the Merdistes" fiind iniţial un grup subversiv care nu crede în câştigarea războiului de către adversarii naziştilor şi consideră că lumea încă le aparţine acestora. Ocupând subteranele, ei îşi inventează proprii idoli, propriile reguli. Povestea este salvată de la abjecţie şi ilizibil de umorul negru (Rose primeşte în dar pentru a o folosi în scopuri igienice, batista pe care generalul de Gaulle o scăpase în stradă...), de episoadele care urmăresc evoluţia lui Rose, ieşirea la suprafaţă, pe străzile Parisului, de povestea Dispecerei, o altă acolită a Papei care fusese, în fapt, una dintre Merdişti. Povestea se vrea o variantă răsturnată, "noir", a clasicei poveşti de amor pariziene, a spaţiului privilegiat şi excepţional al oraşului francez, perfecta scenă pentru derularea filmică a tuturor istoriilor cu îndrăgostiţi ale lumii. Procedeul lui Guinzburg este unul al de-clişeizării, al distrugerii tuturor tiparelor prestabilite de gândire, al minării tuturor tabuurilor şi lucrurilor pe care bunul simţ ne opreşte să le exprimăm. Povestea are totuşi, happy-end, Rose şi iubitul ei Felix, şi el om al subteranelor dar neaparţinând nici unei secte, ci simplu muncitor în canalizare, rămân împreună şi au un copil cu paternitate incertă (căci naratorul, îndrăgostit de Rose, atentează la virginitatea ei, care fusese conservată cu grijă până la maturitate din motive cel puţin hilare - o altă încercare guinzburgiană de satirizare a mentalităţii înguste şi burgheze).

Un lector inocent ar putea crede că Guinzburg a dus deja naraţiunea către limitele ei, în marginile oricărei concepţii despre literatură, însă abia în ultima poveste autorul îşi arată măiestria - în această istorie, Gill Bates îşi violează propria clonă, Hitler îl salvează pe pruncul Iisus, rezultat al aceleiaşi metode de reproducere în laborator, preoţii iniţiaţi sunt doar nişte indivizi care postesc şi îl citesc pe Sfântul Francisc din Assisi în original, izbutind astfel să comunice cu animalele, totul într-un amestec de imagini apocaliptice (întreaga naraţiune stă sub semnul incendiilor mistuitoare), violente, amintind de proza lui Burgess şi Burroughs, însă fără violenţa de limbaj care caracteriza celelalte micronaraţiuni.

Într-o naraţiune în care Papa devorează hamburgeri şi se uită la meciuri de baschet, feţele bisericeşti sunt fie pederaste, fie păcătoase în nenumărate alte feluri, oamenii trăiesc în subterane şi idolatrizează dejecţiile, îşi creează imperii financiare iar apoi se dezechilibrează, clonează oamenii valoroşi din trecut datorită unei contemporaneităţi deficitare la acest capitol, numai măiestria stilistică a unui Guinzburg mai poate menţine balanţa în favoarea unei coerenţe şi a unui sens inteligibil. Guinzburg diabolizează, frizează absurdul datorită capacităţilor imaginative excepţionale, dar construieşte labirintul textual cu multă minuţiozitate, cu o luciditate în lipsa căreia ne-am pierde într-o naraţiune cu infinite ramificaţii şi profunzimi, o apocalipsă personală şi pe alocuri amuzantă, dincolo de care întrezărim speranţa şi credinţa în mântuire.

Citiţi un interviu cu Michael Guinzburg realizat de Andreea Răsuceanu.