Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Zeno Fodor: Din repertoriile teatrelor noastre a dispărut aproape total nu numai dramaturgia românească a anilor 1948 - 1989, ci și cea clasică și interbelică. Foarte rar mai apare câte un spectacol Caragiale, sau Sebastian, sau Mazilu. De parcă s-ar putea vorbi despre o mișcare teatrală românească fără dramaturgie românească.
În alte țări - de pildă, în Franța și Anglia, în care teatrul are o tradiție mult mai veche și este mult mai popular ca la noi -, dramaturgia națională este bogat reprezentată în repertoriul fiecărui teatru. La noi, în ultimii ani, a existat doar un singur teatru în care dramaturgia națională a fost la mare cinste: Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu, în perioada în care director al instituției a fost dramaturgul Mircea M. Ionescu. În acei vreo patru ani, acolo s-au montat doar piese românești, Teatrul din Giurgiu funcționând atunci ca o veritabilă Cetate a Teatrului Românesc.
Cred că principala cauză a acestei situații rezidă în faptul că teatrele nu mai au programe care să urmărească, în mod deliberat, conștient, cu responsabilitate și consecvență, menirea dintotdeauna a teatrului: aceea de a răspândi marile valori ale dramaturgiei naționale și universale, clasice și contemporane, adică educarea publicului prin marile creații culturale ale omenirii. Repertoriul nu mai este elaborat de conducerea teatrului, pe baza unei gândiri artistice coerente și de perspectivă, ci rezultatul întâmplării. Sunt montate piesele propuse de către regizorii invitați, care, firește, își urmăresc propriile lor agende, nu interesele instituției. Calea normală ar fi ca teatrul să caute regizor pentru piesa pe care ea, instituția, o are în repertoriul gândit cu un scop artistic și educativ pentru publicul său.
L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă? Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
Z.F.: În acea perioadă, cu toate greutățile generate de cenzura ideologică, au fost scrise multe piese de mare valoare. Aproape întreaga operă a unor dramaturgi precum Horia Lovinescu, Marin Sorescu, Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Dumitru Radu Popescu (dar mai sunt și alții) poate fi jucată și azi cu mare succes.
Pot exista, în unele piese, replici contaminate de ideologia vremii, introduse de autori pentru ca piesa respectivă să treacă de furcile caudine ale cenzurii. Dar aceste replici pot fi ușor eliminate, fără ca textul să sufere. Dumitru Radu Popescu îmi spunea odată, referindu-se la aceste necesare eliminări, că "dintr-o piesă bună poți elimina chiar și o sută de replici, că ea tot bună rămâne".
Teatrul lui Horia Lovinescu este unul de dezbateri etice și intelectuale. Moartea unui artist ne vorbește despre locul și rolul artistului, al creatorului în societate; Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă despre pericolul distrugerii civilizației umane din cauza iresponsabilității noastre, a oamenilor, dar și despre capacitatea - poate infimă, dar reală - a omenirii de a renaște, de a merge mai departe; Și eu am fost în Arcadia este o pledoarie caldă, convingătoare pentru viață; iar în piesa istorică Petru Rareș, printr-un limbaj modern, intelectual (care subliniază ideea de actualitate a textului), trecutul este privit prin prisma ideilor contemporane. Sunt, toate, excelente piese de idei, care aduc în scenă, în forme moderne, și o profundă analiză psihologică. Ele au fost însă "uitate" chiar și în 2017, când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea marelui scriitor, doar un singur teatru (după câte știu) gândindu-se să-l omagieze.
Marin Sorescu - prin trilogia sa de teatru poetic Setea muntelui de sare (adică setea de adevăr, de cunoaștere și comunicare, pentru a găsi căile de ieșire din absurdul vieții, din automatismul existenței), care e formată din piesele Iona, Paracliserul și Matca, apoi prin scrierile istorice A treia țeapă (parabolă despre relația individ-popor-istorie, cu ideea supraviețuirii unui neam în demnitate, libertate, independență) și Răceala (despre sacrificiul unui popor care nu-și precupețește viața și acceptă să moară, "ca dintr-o răceală", când e vorba de apărarea țării), sau satira de un comic absurd Există nervi (despre primejdia invaziei absurdului în viața noastră cotidiană) - se dovedește un dramaturg extrem de modern și, desigur, actual.
La fel de atractive, prin ironia lor ascuțită, sunt și piesele lui Teodor Mazilu: Proștii sub clar de lună (imagine metaforică a unei societăți dezumanizate, în care până și viața de familie se vinde și se cumpără cu o nonșalanță uimitoare), Acești nebuni fățarnici (satira unei societăți în care "nebunii fățarnici" își clădesc viața pe minciună, parvenitism și manipulare), Mobilă și durere (satiră a lumii îmbogățiților peste noapte, o lume fără aspirații majore, nobile, care se refugiază în dorințe meschine și gânduri de răzbunare), Somnoroasa aventură (despre deformarea comportamentului uman în lipsa conștiinței, atunci când omul refuză să trăiască în adevăr).
La Dumitru Solomon aș sublinia, mai întâi, filonul filosofic și parabolic din piesele Socrate, Platon și Diogene cîinele, opere de referință prin profunzimea lor ideatică, dar și satirele contemporane Scene din viața unui bădăran, în care autorul ridiculizează demagogia, lipsa de scrupule, infatuarea, prostia, traficul de influență, mita, aranjamentele meschine, adică întreaga suită de tare cotidiene ce apar ca rezultat al abdicării de la principiile și normele vieții sociale, și Iluzia optică, o satiră a birocratismului, a supralicitatelor raporturi ierarhice, a prostiei, lenei, incapacității unor indivizi imbecilizați până la alienare.
D.R. Popescu a scris multe piese (cred că peste treizeci) și - pentru că, din fericire, se mai află printre noi - scrie în continuare. Foarte apreciat și jucat înainte de 1990, i s-au montat foarte puține texte în ultimii 30 de ani. Acești îngeri triști este un text vehement și poetic totodată, condamnare a minciunii, lașității și imposturii, delicată descriere a mugurilor iubirii și prieteniei, dezbatere lucidă și responsabilă despre "nonconformismul pozitiv" al eroului; Balconul este (și mă folosesc de părerea lui Ion Cocora) "o viziune tragică a unei lumi situată la o răscruce și obligată să decidă pentru ce optează: pentru mască sau pentru adevăr"; Piticul din grădina de vară este un poem tulburător despre relația adevăr-existență, subliniind că adevărul și libertatea reprezintă însăși rațiunea vieții, singurul ideal de existență al omului; O pasăre dintr-o altă zi îmbină realismul cu alegoria, arătând că orice mistificare a realității erodează spiritul de dreptate și adevăr; Două ore de pace, cu acțiunea plasată în perioada războiului pentru independență, este o meditație gravă despre patriotism, demnitate și sacrificiu, libertate și prietenie. Și nici el nu a fost sărbătorit de nici un teatru, în 2015, când a împlinit 80 de ani, deși contribuția lui la dramaturgia română postbelică a fost - și este - foarte importantă.
Sunt doar câteva exemple. Mai sunt mulți dramaturgi și multe alte piese care ar merita atenția teatrelor.
Aș îndrăzni să lansez două sugestii:
Un grup de tineri teatrologi să își asume întocmirea unei liste, pe cât posibil exhaustivă, a pieselor din perioada 1948-1989 care merită atenția teatrelor, cu prezentarea succintă a subiectelor, scoțând în evidență ideile valoroase conținute în aceste texte și potențialul interes cu care ele ar fi primite de spectatori.
Tinerii studenți ai secțiilor de Regie de la toate facultățile de teatru să-și asume hotărârea ca, în viitorii câțiva ani, pentru spectacolele lor de licență, masterat și doctorat, să aleagă piese românești, demonstrând valoarea și importanța acestora în cadrul mișcării teatrale naționale.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)