Cu puțină inventivitate, orice text dramatic din trecut poate fi înviat de o echipă teatrală talentată

Anca Hațiegan, născută în 1978, este conferențiar la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind specializată în studiul istoriei teatrului românesc. A publicat volumele Cărțile omului dublu. Teatralitate și roman în comunism (2010), Premiul Marian Papahagi al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, și Dimineața actrițelor (2019), Premiul Alexandru Piru al Muzeului Național al Literaturii Române, Premiul I. Negoițescu al revistei Apostrof și Premiul Cartea de teatru a anului al site-ului Clujul Cultural. Colaboratoare, cu articole, la Dicționarul multimedia al teatrului românesc (www.dmtr.ro, 2020).
 
 Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
 Anca Hațiegan: În comunism, adevărul despre prezent și chiar și despre trecut nu putea fi rostit, în general, decât pe ocolite (ori deloc), ceea ce a favorizat apariția unei dramaturgii aluzive sau "esopice", cum au etichetat-o criticii. Or, după 1989, ca o contrareacție firească, oamenii de teatru și publicul i-au întors spatele acestei dramaturgii "oblice", optând pentru un teatru hiper-realist (atunci când nu s-au refugiat în simplul divertisment). Această direcție hiper-realistă cred că e încurajată, în ultimii ani, și de sentimentul pierderii prizei la realitate (și a puterii de a influența realitatea) pe care îl provoacă tehnologia "smart", care ne-a acaparat viețile.
 
 Dar nu numai dramaturgia acelei vremi era, de cele mai multe ori, codată, ci și referentul ei, adică lumea comunistă la care făcea aceasta de multe ori trimitere, era una "cu cod". Atunci când am început să predau istoria teatrului românesc la facultate, în 2012, ajungând cu această istorie la perioada comunistă, mi-am dat seama că discursul meu devenise pe alocuri complet opac pentru studenți. Vocabularul perioadei le era total necunoscut. Drept care mi-a venit ideea să alcătuiesc un glosar de termeni folosiți în comunism sau care se folosesc în legătură cu comunismul și pe care tinerii de azi nu îi mai înțeleg. Pot să selectez niște exemple, începând chiar cu termenul "comunism" (nu glumesc, unii studenți chiar nu știu ce e comunismul!). Urmează termeni ca "împăciuitorism", "defetism", "decadentism", "obscurantism", "intimism", "formalism", "pesimism", "misticism", "dirijism", "cosmopolitism", "mancurt", "Ketman", "gulag", "literatură de sertar", "samizdat", "literatură de detenție", "limbă de lemn", "vizionări", "cenzură", "naționalizare", "etatizare", "colectivizare", "chiaburi", "clăcași", "mijlocași", "mandatari", "stahanovism", "erou al muncii socialiste", "jdanovism", "proletcultism", "realism socialist", "epurare", "autocritică", "demascare", "muncă de lămurire", "inginer al sufletului", "tovarăș de drum", "lume nouă", "om nou", "cultul personalității", "partidul unic", "obsedantul deceniu", "sabotori", "dușmani de clasă", "dictatura proletariatului", "cincinalul într-un an", "depășirea planului", "artist al poporului", "artist emerit", "delațiune", "dosar", "șopârlițe", "ședințe de partid", "practica agricolă", "șoimi ai patriei", "pionieri", "luptă de clasă", "regim burghezo-moșieresc", "imperialism", "moștenire culturală", "culturnici", "tovarăș", "mamă iubitoare"... Se poate observa că nu numai comunismul a generat un limbaj greu accesibil pentru cine nu l-a trăit, dar și literatura (critică) despre comunism se folosește de un vocabular specializat, greu accesibil "profanilor". Așadar, nu numai dramaturgia comunistă, ci lumea comunistă, în ansamblul ei, reclamă cunoașterea unor "coduri" pentru a putea fi descifrată. Teodor Mazilu, pe care eram tentată să îl nominalizez printre dramaturgii care ar mai putea interesa astăzi, ironizează în piesele lui atât limba de lemn, cât și ipocrita etică socialistă. Or, dacă nu recunoști poncifele epocii, formulele specifice limbajului de lemn, dacă imperativele eticii comuniste nu mai îți sunt familiare, trei sferturi din savoarea comediilor lui Mazilu cred că se duce pe apa Sâmbetei...
 
 O altă explicație a lipsei de interes pentru dramaturgia din perioada comunistă cred că e legată de tendința din ce în ce mai pronunțată, mai ales în zona teatrului independent, de generare a textului pentru spectacol în colectiv, "la fața locului", ca să zic așa. E o practică din ce în ce mai răspândită și care adâncește și mai mult ruptura față de dramaturgia trecutului, care era, în general, scrisă de literați. Din câte știu, în comunism, dramaturgul nu prea lua parte la procesul facerii unui spectacol, era detașat de problemele teatrului (de aici și caracterul livresc al celor mai multor texte dramatice din acea perioadă). Cred că singurele momente când prezența lui în sala de teatru și implicarea în munca la un spectacol devenea necesară erau momentele de confruntare cu cenzura. Lupta cu cenzura îl transforma, pe moment, vrând-nevrând, pe dramaturg, dintr-un ins solitar, izolat în turnul său de fildeș, într-unul solidar cu echipa de teatru - adică în om de teatru. E o ironie aici... Să nu minimalizăm, însă, ca o (altă) posibilă explicație pentru lipsa de interes față de dramaturgia comunistă, și o anumită lene sau chiar ignoranța regizorilor de astăzi. Mie mi se pare că nu prea există interes în rândul creatorilor de teatru, dar nici al publicului, pentru dramaturgia românească în ansamblul ei - din snobism în primul rând, precum și din lipsă de educație, din necunoaștere, la care se mai adaugă absența curiozității și a dorinței de a ieși din zona de confort.
 
 L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
 A.H.: Nu cred că există piesă care să nu fie contaminată de o ideologie sau alta, chiar dacă dramaturgul nu o conștientizează. Așadar, foarte abrupt, răspunsul la a doua dvs. întrebare e "nu!". Dacă vă referiți doar la dramaturgia de propagandă comunistă sau la cea "rezistentă", care e, la rândul ei, marcată de ideologia comunistă pe care dorește să o combată, atunci cred că "scapă" necontaminate piesele lui Radu Stanca (Dona Juana, Oedip salvat, Hora domnițelor, Greva femeilor etc.), majoritatea scrise înainte de 1948, dar tipărite după moartea autorului. Scapă Horia Lovinescu, cu Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, sau Marin Sorescu, cu Paracliserul, Iona și Matca. Scapă un Dorel Dorian, cu Teatru cu bile, piesă pe care o recitesc zilele acestea și pe care aș încadra-o la o dramaturgie a "eu"-lui (a fost montată de Petre Sava Băleanu, în 1970, la teatrul de televiziune, cu Liviu Ciulei în dublu-rol, jucând două ipostaze ale aceluiași personaj). Cam astea sunt titlurile care îmi vin pe moment în minte. Cu siguranță ar mai fi și altele.
 
 L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
 A.H.: Pe mine nu mă interesează doar "reușitele", piesele care rezistă și astăzi, ci și piesele tarate ideologic, care mă ajută să înțeleg cum funcționa lumea comunistă. De pildă, o piesă care îmi reține atenția și pe care am discutat-o uneori cu studenții la cursuri e Puterea și adevărul a lui Titus Popovici. E o piesă care a trecut, la vremea ei, drept foarte curajoasă, dar care face, de fapt, apologia "epocii de aur", a lui Ceaușescu. E o piesă fascinant de perversă în felul în care îi "spală" pe comuniști de păcate. Nici un moment ideologia comunistă nu e pusă sub semnul întrebării, nici un moment nu e admisă judecata din afara cercului de comuniști convinși, chiar dacă unii dintre ei (cei care încarnează trecutul dejist) sunt prezentați ca supuși erorii... Vechii țărăniști și liberali, pomeniți doar în piesă, sunt tratați în tușe groase, sarcastic-caricatural, se spune că detenția din epoca Dej le-a priit ș.a.m.d. Dramaturgul presară și niște melodramă în piesă (singurătatea, boala), care să ne facă până la urmă să-l compătimim și iertăm pe "greșitul" și spășitul Stoian, personaj în care criticii l-au recunoscut pe Gheorghiu-Dej.
 
 Un caz la fel de interesant cred că e cel al lui Horia Lovinescu, cu Citadela sfărâmată, în care Paul Cernat crede că e vorba chiar de "citadela" familiei Lovinescu. Profesorul Ion Vartic i-a dedicat acestei piese niște pagini foarte incitante. Datorită aceluiași profesor Vartic am descoperit și cazul, de asemenea foarte interesant, al piesei Caragiale în vremea lui a lui Camil Petrescu, scrisă "la comandă", cu ocazia centenarului Caragiale (în 1952). Profesorul Vartic a publicat, după 1990, un proces-verbal al unei ședințe care a avut loc la sediul revistei Viața Românească (în paginile căreia urma să apară piesa lui Camil Petrescu), ședință de "îndrumare", care a avut drept scop analiza, din punct de vedere ideologic, a textului predat de către scriitor și "pilotarea" autorului pe calea indicată de către partid. "Îndrumătorii" lui Camil Petrescu au fost Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Ion Vitner, Traian Șelmaru, Silvian Iosifescu, Dumitru Mircea și, nu în ultimul rând, tânărul (și obraznicul!) Aurel Baranga, steaua în devenire a noii dramaturgii comuniste. Profesorul Vartic a avut ideea să transcrie acest proces-verbal sub forma unei piese de teatru (fără să altereze în vreun fel conținutul). Așa a apărut, la Biblioteca Apostrof, în 1998, Procesul "tovarășului Camil", "teatru documentar în stare naturală", "text îngrijit și înscenat de Ion Vartic". Ulterior, editura revistei Teatrul azi a retipărit piesa lui Camil Petrescu însoțită de Procesul "tovarășului Camil". Sunt două "piese" demne de toată atenția!
 
 L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
 A.H.: În prelungirea răspunsului la întrebarea anterioară, aș spune că văd potențialul scenic al piesei Caragiale în vremea lui în combinație cu procesul-verbal pomenit, la care eu aș adăuga și alte elemente de context, cum ar fi arestarea fiicei dramaturgului, Ecaterina Logadi, și a soțului ei, Petre Logadi, în același an în care se serba centenarul Caragiale și în care Camil Petrescu se lupta, penibil, cu "îndrumătorii" culturali amintiți anterior, care îi dădeau lecții de scris. "Tușki" a fost eliberată după câteva zile, după ce a susținut în mai multe rânduri, cu demnitate și obstinație, că e fiica celui serbat cu tamtam de către autorități, refuzând să dea alte declarații. (Din cauza faptului că luase numele de familie al soțului ei, aparent, comuniștii nu au făcut legătura între ea și Caragiale...) În schimb, Petre Logadi a făcut închisoare politică timp de un an de zile, perioadă în care se pare că Tușki Caragiale a refuzat să doarmă în pat, făcându-și culcuș pe jos, în semn de solidaritate cu soțul ei... Ei, eu aș face un scenariu care să includă câte ceva din toate cele zise mai înainte. De fapt, cred că, cu puțină inventivitate, orice text dramatic din trecut poate fi înviat de o echipă teatrală talentată. De altfel, știu, din "surse sigure", că un regizor a avut mai de mult intenția să monteze Procesul "tovarășului Camil", dar nu a reușit din cauza apatiei redacției Teatrului Național de Televiziune.
 
 Din câte am citit, Alexandru Berceanu și Ioana Păun au făcut, în 2012, o "instalație submersivă și subversivă" inspirată de spectacolul cu piesa realist-socialistă Mireasa desculță a lui Sütő András realizat de Valeriu Moisescu, la Galați, în 1958, și oprit de cenzură după zece reprezentații. Spectatorul acestei "instalații" era invitat să intre în pielea unui cenzor comunist și să cenzureze piesa lui Sütő András... Iată, cred eu, o formă ingenioasă de a aduce în actualitate o piesă lipsită, aparent, de potențial scenic pentru prezent. De curând, am putut vedea online montarea de la Sibiu a lui Theodor-Cristian Popescu cu piesa Opinia publică a lui Aureliu Baranga. Regizorul i-a imprimat spectacolului o tentă "retro", de nostalgie sau "ostalgie" (ca să mă joc și eu cu calamburul german), și cred că a procedat foarte bine și foarte inteligent. În loc să forțeze piesa să vorbească despre prezent, așa cum ar fi făcut majoritatea regizorilor de astăzi, în loc, adică, să o actualizeze forțat, a învăluit-o, discret, într-un parfum de epocă, dându-i ocazia spectatorului să reflecteze pe marginea asemănărilor și diferențelor dintre trecutul comunist și epoca noastră, postdecembristă. Dacă regizorul nu ar fi procedat astfel și ar fi adus totul în zilele noastre, atunci nu am fi avut de-a face decât cu încă un spectacol (probabil plicticos) despre prezent...
 
 O piesă care îmi place și care mi se pare că are un mesaj valabil și astăzi e Întunericul a lui Iosif Naghiu. Mărturisesc că nu am știut că unii critici au văzut în această piesă o copie după Max Frisch, așa cum am citit în textul dvs. despre dramaturgia comunistă din Enciclopedia imaginariilor din România (la care am colaborat și eu). Copie, necopie, subiectul piesei e unul la care eu sunt sensibilă: ostilitatea față de intelectuali. O vedem și o simțim manifestându-se și astăzi cu asupra de măsură - dacă mă gândesc numai la ostilitatea unei părți a populației față de medici și față de inventatorii vaccinului anti-COVID... Îmi plac și piesele istorice ale lui Ion Omescu din volumul Dramele puterii (1968), dar astăzi publicul și creatorii de teatru par mai atrași de micro-istorie decât de macro-istorie. Atunci când acest lucru are să se schimbe (presimt această schimbare), Omescu ar merita să fie redescoperit. Ca să nu termin abrupt, sigur că aș mai putea adăuga și alte exemple, dar pentru asta ar trebui să mă apuc să recitesc o mulțime de piese din perioada respectivă. Numai în felul acesta ar fi corect să răspund la această întrebare.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.