Am început să scriu cu ceva timp în urmă, dar azi, în ultima zi de toamna aurie-ruginie, treizeci și unu octombrie a anului două mii douăzeci și trei, am reluat și, pentru că e o zi importantă pentru mine, e zi de sfârșit de poveste.
De teamă că Pământul nu se mai oprește din mișcarea sa nebună, mi-aș luat casa, cu tot ce am în ea, aș pune-o sub braț și m-aș ascunde după un nor auriu dintr-un apus de soare. Voi lua în primul rând cărțile, și un pled pe care mi l-am aruncat peste umeri și spate. Acolo sus e mai răcoare și sunt curenții care aduc pale de vânt ceva mai rece decât jos printre flori și iarbă. Cerul este senin și-mi promite că voi putea să plutesc liniștit. Veniseră zilele de toamnă când Marele pictor, schimbă înfățișarea pământului, un prilej de mare bucurie pentru noi, bobițele nesfârșitului univers. Dacă curenții de aer ar vrea, m-ar purta către locuri pe care nu le-am văzut decât, poate, în vis. Căci mi-am imaginat cum arată multe locuri din lume.
După primele câteva sute de kilometri am văzut valurile unei ape, probabil era marea cea mare, liniștită, atât cât să se vadă urmele vapoarelor. Mi se părea că vapoarele, de la mine de sus așa părea, nu se mișcă.
M-am îndepărtat foarte mult de oraș, casa mea e grea și mă doare brațul cu care o țin. Ar trebui să mă așez undeva, poate pe o coamă de deal. Nu văd decât vârfuri de munți. Mi se pare cunoscut locul. Am trecut cu avionul, un avion cam vechi, amuzant, tocmai că ne zdruncina, pe deasupra lor, călătorind de la Belgrad la Podgorica, unde am aterizat lin, lin. Ne-am urcat în mașina care ne aștepta, și am ajuns într-un oraș urcând, parcă, pe niște serpentine aflate chiar pe malul mării. Ce mare? Marea Adriatică. Am ajuns la orașul Budva? Da! Sigur, plecasem de la Belgrad, unde ne aflam în Serbia pentru montarea unui spectacol după Marivaux, pe care urma să-l jucăm în acest oraș. Unde? În curtea unei școli. Curtea acelei școlii era singurul loc unde se putea aduce o macara care să susțină OZN-ul nostru, să poată coborî și urca. Deh! Asta era situația! Cineva din grupul cu care călătoream ne-a dat o gura de rachiu sârbesc, am băut și am devenit mai curajoși.
M-am oprit din visurile amintirilor ca să fiu atent la drum, deși nu era prima oară când zburam noaptea peste lume, dar nu știu de ce curenții de aer mă duceau pe deasupra mării spre est! Ce se vedea în depărtare, deși nu era chiar atât de departe, erau dâre alburii pe cer, care-și schimbase culoarea din albastru în acel gri-cenușiu. În plus desenul unor linii, care semănau cu cozi de comete... nu erau comete! Nici gând! Dar ce erau? Erau semnele războiului!
Brusc o pală de vânt mi-a schimbat direcția...
Și am căzut, printre acoperișuri înalte pe o stradă, de fapt în mijlocul unei mulțimi de ființe furioase; era înconjurat de figuri distorsionate, guri deschise ca niște găuri negre, care scoteau sunete sălbatice. O mare de ochi roșii de furie.
Mi-am făcut vânt și m-am ridicat, cu destulă greutate, să ajung pe un acoperiș să pot privi fără să fiu sfâșiat de acele ființe furioase. Nu cred că pot asculta vorbele lor. Sunt din altă epocă, despre care am citit și pe care am crezut că nu o să le aud vreodată. Poate a venit momentul ca lumea să înțeleagă că cei care urăsc nu pot face o lume mai bună, că de fapt vor să ne distrugă.
Mă întorc și văd de sus că de fapt casa mea e la locul ei. Și ce țin sub braț? Îmi dau seama că este o cutie, care seamănă ca formă cu casa mea și este poate la fel de grea fiind plină cu amintirile mele.
Dacă tot sunt atât de sus prefer să mă las dus către vest. Coborârea este lină. Ajung într-o piață, mă uit de jur-împrejur și ce credeți că încerc să găsesc?
Da, sunt la Bruges unde mă simt foarte bine, în liniștea și frumusețea acestui mic oraș plin de o viață sănătoasă.
E târziu și trebuie să mă întorc acasă. Am stat sus o vreme, după care văzând că nu se întâmplă nimic acolo jos, în curtea mea, m-am hotărât să cobor și să pun casa la loc, unde fusese. Nu a fost complicat pentru că în grabă nu luasem și subsolul, deci exista o urmă pe care să o așez.
"Nimic nu mă descurajează, nici chiar descurajarea. Și, totuși, nu cred deloc în viitorul umanității."[ii]
(12.11.2023, București)
[ii] ceascadecultura.ro / Eugen Ionesco: Sub semnul întrebării: Omul (2) // Convorbire cu Pierre-Andre Boutang si Philippe Solliers, difuzată parțial de RF3 în iulie 1978. Publicată în Tel Quel, iarna 1978.