Octavian Neculai: Anda, bună dimineața, mai bine zis: Bună ziua!
Să începem discuția. O să o luăm de la capăt. Mai întâi despre cei doi părinți ai tăi. Nae (Nicolae) Vasilescu și Florica Vasilescu. Florica a fost marele meu amor, în lumea asta dură a artei și arhitecturii. Trebuie să vorbim despre ei pentru faptul că e unul dintre puținele momente când putem să-i amintim, să scriem despre ei! Ei ți-au dat viața. Și tu ai moștenit talentul lor, Florica te-a împins foarte mult spre desenul ăsta liber fantastic. Nu greșesc?
Anda Vasilescu: Cândva, cam pe la vreo 15 ani, a fost clar că voi face și eu arhitectura! Evident, desenam deja liber, spre bucuria mamei!
O.N.: Nea Nae era drăguț, un om foarte drăguț, un om minunat. Nu l-am avut șef, de fapt era mai mult decât un șef, era ochiul critic în ceea ce privea un proiect de arhitectură, și cred că nu l-am înțeles de la început. Eram un puști cam înfumurat. Mai târziu am înțeles cine era. Acum, ceva timp, câțiva ani, am fost să văd Farul, Marele Far. În mintea mea Farul din Constanța era întipărit ca o lucrare imensă, și așa rămâne, imensă, o lucrare superbă, este cum să spun, un fel de chintesență de arhitectură. Mai bine, vorbește tu despre el... despre Nea Nae.
A.V.: Da, mă bucur că începem cu părinții mei și că vorbim despre ei, pentru că într-adevăr au fost extraordinari și mi-au dat tot. Ceea ce știu, știu de la ei și, bineînțeles, și ce mi-a adus studiul arhitecturii, cu atmosfera în care am trăit în casă, unde se vorbea arhitectură, se povestea despre arhitectură.
Mama, FLORICA VASILESCU[i], încep cu mama, care chiar de la 14 ani, fiind din Drăgășani, deci crescută la țară în natură, pe care o adora, călărea, mergea la vie, și, în anumite momente se așeza și desena. Desena capitelurile conacului lor, o casă în stil românesc, așa cum sunt multe case superbe din Râmnicu-Vâlcea, proiectată de un arhitect din Râmnicu-Vâlcea. Fusese invitat să ne facă casa și era proaspăt terminată. Îi desena ore în șir capitelurile, deci foarte devreme s-a gândit să devină arhitect. A studiat între 1940 și 1944. În 1944 și-au dat diploma, împreună, mama și tata. Apoi, după studiul arhitecturii, foarte repede, s-a creat un grup de arhitecți, în jurul lui Ascanio Damian, la Camera de Comerț, care se ocupau de Târgurile României, participări internaționale. Mama făcea o muncă de liber-profesionist, ceea ce în acei ani era neobișnuit. În anii '50 a lucrat la multe târguri internaționale la care participa România, și astfel în anul 1957, la Trienala din Milano, a luat două diplome pentru Standul României. Da, da, sunt la mine, acasă (în Germania - N.A.) în sertar. Florica Vasilescu a luat două diplome pentru același târg: una pentru arhitectura pavilionului românesc în sine, și a doua pentru arhitectura lui de interior, în care a creat un ambient extrem de interesant, cu marame românești atârnate de tavan, o atmosfera specială prin transparența maramelor brodate, care a făcut senzație în Italia.
Acest domeniu de amenajare a spațiului interior, creația ambientală, a rămas punctul ei forte până la sfârșitul vieții. A fost o arhitectă foarte bună, o mare artistă, cu un simț deosebit de a organiza spațiul.
A intrat în Uniunea Artiștilor Plastici la secția de artă decorativă, și-a concentrat activitatea pe arta decorativă. Peste două decenii a fost responsabilă pentru aranjarea expozițiilor de prestigiu ale artiștilor plastici, creând ambientul acestor expoziții.
Spre maturitate a trecut la tapiserie și a predat cursuri de AMBIENT și de istoria mobilierului la universitatea de Arte UNARTE București.
Cursurile ei de spațialitate în arhitectură au fost bine venite pentru studenții de la arte plastice, neobișnuiți să gândească la scară, îndrumându-i să-și vadă lucrările în spațiu.
Anii '70 au marcat o încoronare a activității ei multilaterale. Pe de o parte expozițiile legendare de design vestimentar, împreună cu Ariana Nicodim, pe de altă parte Proiectul Sediului Administrativ al Mitropoliei Olteniei din Craiova, proiect pentru care i s-a conferit Premiul Uniunii Arhitecților, mult mai târziu, în 1992.
Tata, NICOLAE VASILESCU, era mai mare cu 7 ani decât colegii lui de la arhitectură, pentru că făcuse Liceul Militar și absolvise - ca șef de promoție - Școala Militară Tehnică de Geniu. Venea la facultate în uniformă militară. Chiar din primul an de facultate s-au îndrăgostit unul de altul, și s-au căsătorit la sfârșitul facultății. Diploma au făcut-o în același timp, pentru că erau colegi de an. Tata a fost angajat ca arhitect proiectant la Armată, fiind Ofițer. A primit sarcina să proiecteze Farul cel nou, lucrare care s-a finalizat în anul 1958. Îmi amintesc de plajele din Mangalia și 2 Mai, pustii, pline de ierburi și scaieți, era o zonă unde numai cei din armată aveau voie să intre, fiind în apropierea Portului Militar.
La început Farul stătea pe o suprafață neconstruită. Nu mai erau alte construcții în jurul lui. Arhitectura farului este foarte specială, și când ne gândim în ce ani a fost conceput... Anii '50... În primul rând are o volumetrie absolut specială. Tata a conceput o geometrie pură îmbinând două piramide, o temă extraordinar de grea din punct de vedere al ingineriei. A colaborat cu Inginerul Emilian Țițaru, care era o capacitate în acest domeniu. Împreună au rezolvat această compoziție asimetrică, două piramide, una cu vârful în sus cealaltă cu vârful în jos, și în afară de asta, au experimentat și au aplicat, pentru prima oară în România, tehnica aluminiului eloxat pentru partea superioară a vigiei. Pentru că aluminiul eloxat nu se folosea, până atunci, în construcțiile din România. În afară de grația deosebită a farului, totul a fost revoluționar: arhitectura specială și vizionară, extrem de modernă pentru timpul respectiv, ingineria îndrăzneață, plus utilizarea unor noi materiale.
O.N.: Aș spune că arhitectura farului este foarte actuală și azi!!!
A.V.: Da, da! Sigur, la vremea aceea era un act de curaj. Astăzi se lucrează in mod curent cu linii și suprafețe oblice... suntem familiarizați cu asemenea volume...
O.N.: Despre familia ta de arhitecți am vorbit. Întrebarea către tine: conceptul desenului de arhitectură, pe care eu îl văd clar în desenul tău de vestimentație, cât este, de fapt, de prezent în desenele tale?
A.V.: În momentul în care m-am hotărât să trec la desen de modă, am făcut un curs special pentru că desenul de modă este totuși altceva decât desenul de arhitectură. Ai de-a face cu materiale moi, trebuie să înveți cum se redau faldurile, trebuie să înveți că fiecare stofă în redare depinde de greutatea sau de grosimea ei, și așa mai departe. Am învățat cum trebuie să fie un desen de modă. A fost o învățătură în plus. Am început să lucrez apoi pentru un caiet de tendințe în Germania, care a fost înființat în 1983, pentru care, a trebuit să creez noi modele și să le desenez. Vara, stofe subțiri, iarna, stofe consistente, a trebuit să încep să îmbrac corpul uman, în cazul nostru, de femeie, cu o construcție din stofă. Cu structuri și aspecte diferite, în mișcări care să redea în mod ideal modelul, creația, linia cea nouă, proporția schimbată, noutatea.
Aceasta construcție trebuie să fie funcțională, confortabilă pentru om, și frumoasă. Să facă plăcere și să creeze pofta de a fi cumpărată. Creezi o arhitectură în jurul unui corp uman. Aș dori aici să îl citez pe Christian Dior, care spunea, în 1949: "A dress is a piece of ephemeral architecture designed to enhance the proportions of the female body".
În acest fel în conceptul desenului de arhitectură se aplică aceleași reguli de geometrie și volumetrie ca în desenul vestimentației. Doar că în cazul hainelor intervine mișcarea; desenul hainelor este o arhitectură în mișcare.
Pentru mine, ca arhitectă, n-a fost greu, pentru că am reușit prin gândirea de arhitect să creez un volum în jurul unui corp uman. E vorba de proporții, e vorba de o geometrie în spațiu, plasată pe un corp uman.
O.N.: Bănuiam că arhitectura umblă prin capul tău. Se vede și din desen. Numai că desenul tău are o spontaneitate care poate să se ascundă, pentru un mirean cum zic eu, unul care nu știe. Poate că arhitectura este ascunsă; deși dacă ai o anumită educație, care te face să scormonești în infinitul culturii, desenul de arhitectură îți apare în clar.
De fapt, aici e problema, în cazul tău, desenul de arhitectură și desenul de vestimentație se ascund unul pe celălalt? Mie îmi era cunoscut - și nu numai mie, ci multora dintre cei mulți care au fost la vernisaj -, acest desen cu care ai crescut. De când ai ieșit de pe băncile facultății, desenai cam în stilul ăsta. Și legat de această întrebare, o să mai am o întrebare...
A.V.: Să-ți răspund la asta, la ce ai zis tu, la ceea ce ți-a sugerat expoziția. Pe pereții expoziției au fost expuse lucrări libere, lucrări de expresie, lucrări care nu trebuiau neapărat să fie executate.
Totuși, chiar în libertatea de mișcare pe care mi-am dorit-o și pe care am obținut-o, corpul uman se "citește" dedesubt. Pensula este pusă spontan, dar acolo unde trebuie. În acest sens, pentru a răspunde la întrebarea ta, DA, desenul de vestimentație ascunde în el desenul de arhitectură.
O.N.: Pentru teatru ai făcut costume?
A.V.: Am făcut cu Dan Jitianu, pe lângă asistență la decoruri, odată, niște desene de costume la spectacolul A murit Tarelkin, cred că așa se chema. Dar Dan Jitianu mi-a spus supărat: "nu-mi plac, sunt modă!!" Să mori de râs: erau niște mantale de alea rusești cu nasturi mari, lungi până în pământ. Dacă ar ști Dan! dacă ar ști câtă intuiție a avut!
O.N.: Vreau să faci o paralelă cu arhitectura. În arhitectură folosești materiale cu diferite structuri, dar și în modă există aceste materiale cu o structură a lor, și care cred că joacă un rol foarte important. Acest mod de a folosi materialele mi-a plăcut, pentru că în multe din desenele tale de acolo eu am văzut structuri. Chiar dacă erau idei de costume. Deci cât desen de arhitectură este în desenul tău de modă?
A.V.: Lucrările din expoziție conțin mai multe stiluri. Aceste stiluri se văd foarte bine în catalog, care nu are un "cuprins", ci numai gruparea pe stiluri. Unele sunt acuarele clasice "fără contur" - tehnică extrem de grea, dar care mă fascinează. Este foarte greu să știi cum să "conduci" acuarela pentru a se "opri" exact unde vrei tu, pentru a obține silueta dorită. Un milimetru "mai încolo" strică totul!
La urma urmei, desenul de modă trăiește prin eleganță, prin grație, iar provocările, ironia, iconoclastia se fac aici, în altă direcție decât în suprarealism, cubism sau alte curente în pictură.
În concluzie, ca să-ți răspund la întrebare, desenul meu de modă conține 100% desen de arhitectură. Nu mă pot desprinde de asta pentru că este o volumetrie pe care eu trebuie să o respect, pe care trebuie să o redau, o anumită proporție, haina se oprește undeva, continuă în altă parte; toate lucrurile astea sunt o arhitectură creată pe corpul uman. Eu cred că fiecare linie pe care o trag este o linie de arhitectură. Asta e formația noastră, așa gândim noi. Gândim realist, și nu știu cum am putea gândi altfel. Dar, în același timp, nu avem voie să uităm grija pentru frumos!!!
Un exemplu în acest sens au fost panourile expuse pe mese, care reprezentau extrase din caietele de tendință. Acolo e vorba de realism, de exactitate, chiar dacă siluetele sunt desenate în mișcare. Fiecare linie era la locul ei. Aceste caiete erau o unealtă de lucru. Pentru că orice creatoare de tipare de la atelierul de croitorie, care venea și se uita pe acele desene, înțelegea imediat cum să facă tiparul. Această exactitate, dar și atractivitatea desenelor, au contribuit la succesul de peste 30 de ani al acestor publicații.
După 2015, caietele deveniseră inutile, din cauza internetului care furniza informația mult mai repede, și așa am început să lucrez liber. Atunci am trecut la acuarelă, am început să experimentez cu suprapuneri și transparențe analoge și digitale. Ele se pot vedea în catalog, dar și acelea sunt o arhitectură pe un corp imaginat în spatele lor.
O.N.: Bun. Am o întrebare... copilărească. Cum ar fi fost Expoziția asta a ta dusă la Paris. Cum ar fi?
A.V.: La Paris?
O.N.: Am spus Paris, pentru că e una dintre capitalele mondiale ale modei. Pot să-ți spun că pentru România, expoziția ta e cam șocantă.
A.V.: S-ar putea, într-adevăr să fie un lucru neobișnuit pentru Romania, dar povestea acestei expoziții începe așa:
Mergând să îmi plătesc cotizația la Uniunea Arhitecților, am bătut la ușa Doamnei Președinte Ileana Tureanu, și am i-am spus că aș vrea să fac o expoziție cu desene de modă. Doamnei Tureanu i-a plăcut spontan ideea și a zis: "Da! Arhitecții fac acuarele, peisagii, fac schițe de orașe pe unde călătoresc, dar modă? Extraordinar!"
"Aș vrea să o fac peste câțiva ani, când împlinesc 75 de ani!, am zis eu.
"Dar, de ce? O facem mai repede"!!!
A fost o reacție minunată!
Era în 2019 și am pregătit-o pentru 2020, totul a fost gata, apoi a venit pandemia, și a urmat ce a urmat. Dar reacția dumneaei fost extraordinară și am simțit până în ultima clipă că mă susține.
... La Paris... de ce nu? M-aș arunca în gura leului, direct în universul celor pe care îi admir: Christian Lacroix, creator de modă mediteraneeană, efervescent și temperamental, cu superbele cărți cu ilustrațiile sale pentru costume de operă... sau Mats Gustafson, suedezul care a ilustrat volumul monumental DIOR în 2016, un "uriaș" al acuarelei.
O.N.: Te-aș mai întreba cum e mediul în care trăiești, în Germania? Nu se vede în desenele tale... Când spui Germania, toată lumea se gândește la ceva rigid, își imaginează ceva tehnic, cu roți dințate, tot felul de chestii, multă energie electrică... Exagerez bineînțeles! Și în acest context, tu te duci in Germania, stai acolo o viață și faci "năzbâtii" pentru nemți. Te provoc.
Ei sunt oamenii extremelor fac tot felul de lucruri grotești, înfiorătoare, dar, revenind cu picioarele pe pământ, fac și lucruri deosebite, sunt mari creatori.
Întrebarea mea: cum se uită nemții la tine? Ca la un fel de arătare, care desenează altceva în afara regulilor lor stricte?
A.V.: Nu e chiar așa. Există și mulți oameni creativi acolo. Faptul că am găsit imediat de lucru, cu diploma de arhitectură, care a fost recunoscută fără necesitatea unor examene suplimentare, a fost extraordinar, eu venind dintr-o lume pasivă, în care calitățile trec neobservate sau în orice caz nu sunt valorificate..
Am lucrat doi ani într-un birou de arhitectură, "s-au prins" că știu să fac perspective și le-am făcut perspective, în buna tradiție a Școlii de Arhitectură ("Ion Mincu" din București - N.A.). Apoi, cu bagajul desenului de modă, am intrat pe un teren cu totul nou, Germania nu avea până atunci caiete de tendință. A fost o șansă unică, într-adevăr, unind arhitectul cu desenatorul de modă, să lucrez pentru o publicație. Societatea de acolo simte potențialul și apreciază creativitatea, lucrurile nu trec neobservate.
Chiar dacă, în industrie, creatorilor nu le e ușor. În Germania, în branșa modei, ultimul cuvânt îl are product-managerul, El știe, bazat pe date matematice și statistici, cât se poate vinde din ceea ce s-a creat, are ultimul cuvânt de spus, mult mai mult decât un creator. Designerul este pe locul doi în Germania, oricât ar fi de creativ.
A.V.: Mi-ar place să expun și în alte orașe din Romania, poate la anul... rămân optimistă.
O.N.: Acum lucrezi la ceva?
A.V.: De abia aștept să mă așez la planșetă să lucrez în continuare desene de modă și să experimentez transparențele începute acum un an. Voi face, cât voi putea, același lucru: voi desena modă. E lucrul care mă interesează cel mai mult.
O.N.: Eu îți mulțumesc pentru timpul acordat!
A.V.: Și eu mulțumesc!
Desenele de modă fac parte din Colecția Doamnei Smaranda Schächtele
noiembrie-decembrie 2023, Sera Eden, București
Copyright Smaranda Schächtele, 2023