Capitolul unu dintr-o poveste foarte scurtă

Să-l facă pe unul sau pe altul să înțeleagă că dacă te-ai legat cu un artist și l-ai rănit, el te face inevitabil obiect de creație, era foarte obositor. În plus, nici ea nu mai avea energia de la douăzeci de ani, ca atunci când se certa cu B. în casă și arunca în el cu lucruri, fiindcă fusese spurcat la gură și se supărase din cauza eseului ei despre un fost iubit, față de care păstrase sentimente duioase.

De atunci și-a promis că nu va mai da explicații unuia sau altuia despre textele sale. N-au decât să se răzbune și să scrie și ei. Dacă ei cred că scriitura e o armă prin care să-l lovești pe celălalt. Pentru ea, scriitura era un refugiu, aproape o vomă. Era libertatea sa, aripa salvatoare, plaja infinită.

Să-l facă pe unul sau pe altul să înțeleagă că scrisul imită adevărul, combină figuri reale, îmbină și exagerează evenimente, schimbă valoarea și valența unor întâmplări; să-l facă pe unul sau pe altul să înțeleagă că scrisul traduce o lume interioară, nu o lume universală, că scrisul literar, adică, nu constată, nu documentează, ci reface cu imaginație o structură psiho-emoțională raportată la niște subiecte fictive sau nu, alese de cel care scrie după cheful și interesul și durerea sa personală; să-l facă, în fine!, pe unul sau pe altul să înțeleagă că n-are nimeni niciun drept să se lege de ea sau de eseurile sale, era mult, mult, mult prea obositor. Inutil.

După ce ea și O. s-au despărțit, a scris multă vreme la rubrica de foiletoane, despre iubirea lor ratată. L-a zugrăvit pe O. nu în luminile cele mai calde. Așa sângera ea. N-avea inimă să-și amintească tot ce e frumos despre el. Suferea mult prea profund, scria uneori la graniță cu ura, dar după ce scria, simțea o eliberare purificatoare. A continuat să scrie. Era citită. I se cereau alte și alte eseuri.

Într-o zi a primit un mail de la O. Era disperat. Turbat. Prietenii și colegii lui îi citeau ei textele și-l condamnau, îl judecau. O implora să se oprească. Ce făcuse din el?

Atunci ea și-a dat seama ce forță uimitoare există în rădăcinile acestei manifestări creatoare, dacă roadele ajung în mâinile publicului!

En fin. Viața s-a desfășurat normal, o vreme.

Apoi a scris despre un Teatru imaginar, unde a inventat diferite personaje inspirate din cunoștințe reale. A creat și un personaj în care și-a inseminat veninul și ura nepotolită față de fosta amantă a lui O. A făcut-o personaj! Și ce personaj...

Era incredibil cum putea spune tot ce voia, protejată de convenția această fantastică, protejată de bariera pe care o formează cuvintele când se strâng unele cu altele! Se simțea liberă și în siguranță.

Dar se temea. Se temea de adevăratele cuvinte, de chinurile unei adevărate deschideri, de vulnerabilitatea reală, se temea să fie descoperită. S-a oprit din scris pentru public și a început să scrie în subterană. Trăia o dragoste nouă. O durere nouă. Un sfârșit nou. O singurătate familiară.

1 noiembrie:

Mi-ar fi ușor dacă ar muri, ca să-i aduc un omagiu ca unui zeu și să-i cinstesc memoria cu un doliu infinit, și cuvintele mele ar fi libere ca niște câini eliberați din cușcă; dar cum aș mai trăi eu? Mi se întoarce stomacul pe dos și mă doare pieptul de dor dacă nu-l văd chiar și o singură zi. Cum aș rezista să nu-l mai văd deloc? Nu, nu. Prețul cuvintelor e un preț bun. Dureros, dar corect.

Doamne, de câte ori îmi vine să îi spun: "sunt atât de îndrăgostită de tine!" sau "îmi ești atât, atât de scump!" sau "te ador" sau "sunt a ta, îți aparțin, ia-mă ca pe o sclavă". Nu voi face asta niciodată, iar gândurile mele rămân tăinuite pe vecie.

Simt că aș putea să îl iubesc pe acest bărbat atât de mult... încât aș renunța chiar și la dorința mea de a fi mamă.

- am fost întreruptă din confesiunea mea către mine însămi de un mesaj de la tine și am înflorit întreagă; îmi ceri ajutorul legat de biletele de tren, iar eu sunt atât de fericită că îți sunt de folos, încât a dispărut toată senzația de gol în stomac și durere care m-a apăsat întreaga zi; simt că aș fi în stare să fac orice pentru tine; cred că meriți să fii iubit cum numai eu pot iubi; ești atât de bun, îmi ești atât de drag... -

Și am trecut la persoana a doua pur și simplu. Pentru că ție îmi vine să îți scriu toate astea, dar e imposibil! e imposibil!

Te-ai strecurat în inima mea fără mare efort, te-ai așezat confortabil și mai faci uneori mici ravagii, dar, în genere, te potrivești perfect acolo. Așa cum te potrivești cu sexul în interiorul meu, așa cum te potrivești cu fruntea sprijinită de clavicula mea, așa cum te potrivești cu ochii în ochii mei, Doamne, sunt mistuită! sunt topită după tine!

Dacă ai ști ce exercițiu greu de înfrânare e acesta! Dacă ai ști cât mă chinui să fiu atât de cuminte și misterioasă, dacă ai ști ce bucurie îmi face faptul că te pot strânge în brațe și săruta și că uneori te cuibărești în mine și mă alinți... M-aș sufoca cu dragostea ta dacă m-ai iubi la rândul tău...

Nu știu ce să gândesc despre simțămintele tale.

Știu că îți sunt dragă, o știu, iar pentru asta mă simt unsă cu miere, simt că plutesc, simt că am raze înăuntru, mai ales atunci când mă chemi sau când te văd ludic și plin de chef, atât de confortabil în preajma mea... Ești cu adevărat un om minunat.

Cum să fac să îți spun fără să fii sceptic sau ironic? Nu pot. Vei fi. Te vei apăra. Nu mă vei crede.

Nu contează.

Tu trebuie să simți, totuși, or să vezi în ochii mei cât de profund...

Te respect, te admir, te doresc, te te te te te te te te te... și îmi vine, ah!, atât de des și nu-mi scapă, dar uneori îmi vine tare de tot să te alint, să te strâng în brațe și să îți spun: "băiatul meu frumos", "lumina mea", "scumpul meu iubit"... of! dar tu te-ai scârbi de toate astea sau te-ai simți tras pe sfoară fiindcă nu ai putea să crezi în sinceritatea acestor cuvinte de îndrăgostită...

Tac, tac, tac!

Cred că e mai valoros așa. Poate.

Poate cândva ne vom spune și cuvinte mari. Sau măcar cuvinte mai calde, cuvinte care ard dulce și îmbujorează obrajii.

Cândva, cândva... când necesitatea lor nu va mai putea fi ignorată sau supusă liniștii. Când vom fi plini de patima de a spune unul altuia... când nu ne vom putea abține... când va fi nevoie fără să fie nevoie... când vei crede și când voi crede...
căci mă gândesc că...
poate nici eu nu pot să cred acum.
poate nici eu n-aș crede dacă mi-ai spune ceva, dacă ai declara, dacă...
poate n-aș crede nici eu.
dar mi-ar lua foc tâmplele.
și m-ai face să îți destăinui totul.

În momentul în care tu vei vorbi prima dată, vei stârni acest șuvoi.
Ce bine că există imaginație!

Închid ochii, e cald și însorit, suntem noi doi, pe marginea unei ape, poate marea, nisipul... și mă strângi la piept, mă privești direct în privire, cald, mă săruți cu drag, pe toată fața, pe gură, mă ții strâns, parcă îți e teamă să nu dispar, și îmi spui tot ce vreau să aud, iar eu mă frâng... mă frâng...

În imaginația mea îmi permit să cred și să sper... apoi mă rușinez că mă cred atât de merituoasă încât să mă iubești.

apoi revin la realitate.
sunt un pic decepționată. deznădăjduită. zâmbesc amar. știu că tu ți-ai trăit deja marile iubiri. se simte când vorbești despre ele.
iar eu ce sunt?
cu cine îndrăznesc să mă compar?
da, poate dacă am fi fost de-o seamă și ne-am fi întâlnit la timp, sigur ți-aș fi dat viața peste cap, tu mie la fel, am fi făcut copii bruneți cu ochii negri, am fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți, ai fi fost sufletul și trupul meu, iar eu aș fi fost sufletul și trupul tău...
dar așa.
așa sunt doar un anotimp liniștitor și blând care s-a infiltrat în viața ta ca un șarpe viclean și care îți aduce, cred, niște spirit... spirit iubitor. puțină lumină, puțină căldură, înțelegere și joacă.
o lumânare mică aprinsă la VII, pe lângă focurile de artificii, incendiile incredibile și flăcările extravagante de care ai avut parte în viața ta.
Îmi imaginez cum îi spui lui J. sau lui C. sau lui T. sau lui A. sau lui M. sau oricărei alte femei imaginare... cum spui "Te iubesc"...
cum sună asta din gura ta, cum strălucește asta în ochii tăi, cum se simte asta în urechi când cineva o aude...

Oare cum? Oare cum?

Cred că dacă mi-ai spune chiar și ceva apropiat de aceste cuvinte zguduitoare, m-aș sfărâma și aș cădea din picioare. Cred că aș ameți și m-aș tulbura în așa măsură, că m-aș îmbolnăvi pe loc și aș cădea la pat, răpusă de forța pe care o au asemenea cuvinte.

Chiar și când îmi spui că îți sunt dragă, mă înfior.

Mi-e dor de tine... Mă tem mereu să nu mă alungi. Sunt o cretină. Sunt o mare, mare, mare cretină. Și sunt mai fragilă decât îți poți închipui. Și dacă ai ști că îți sunt loială ca o fecioară neprihănită, chiar și în gând, indiferentă la orice alt bărbat, oricine ar fi el, ai crede că sunt otrăvită cu un elixir dumnezeiesc, dar e numai adevărul!

Adevărul pe care nu l-ai crede și care te-ar plictisi, poate.

Așa că mai bine tac și tot tac.