Capitolul doi dintr-o poveste foarte scurtă

Era nervoasă cu câteva dimineți înainte de 25 noiembrie. Anticipa memoria psiho-emoțională care urma să îi pună stăpânire pe creier, ca o micoză.

Anul trecut se certase cu O. de la distanță. Asta o băgase în stare de șoc, un șoc pe care l-a burdușit cu vodkă și prafuri ieftine. Psihoza a pus stăpânire pe ea, corpul ei s-a defectat incontrolabil, a leșinat în camera de hotel... a venit salvarea, în fine...

Cu doi ani în urmă înainte de 25 noiembrie, scria un manifesto pueril, infantil, frustrată și vanitoasă. Asta era "chestia" ei de când era mică. De ce, de Sf. Ecaterina, se urează "la mulți ani" și Cătălinelor, Karinelor, Catincilor??? Ce problemă stupidă care are treabă numai cu individualitatea proprie, un egoism al copilului mic, țânc prost crescut, răsfățat. Dar era adevărat! O urmărea problema. Voia atenție! Totuși, mândria nu o lăsa să cerșească atenție, dar când prindea lumina reflectorului, făcea orice ca să țină cu dinții de el. Până să se afle sub lumină, aștepta și tot aștepta. Cum aștepta sărbătoarea de 25 noiembrie care însemna mult. De ce?

Citise viața acestei Ecaterine, care fusese o sfântă, o sfântă cu adevărat, logodnică a lui Iisus și așa mai departe.

Putea să aibă probleme mai mari, dar ea avea frustrări mici, frustrări de copil.

A avut o prietenă cu nume descendent din "Ecaterina". Cu trei ani în urmă, s-a îmbătat și a spus: "pentru că te iubesc, iată! renunț! la mulți ani și ție". Acest lucru se traducea prin "îți ofer acest privilegiu fiindcă sunt generoasă". Tot un fel de egoism. Un egoism generos. Limbajul iubirii ei era foarte stricat. Șchiopăta. Și astăzi mai are probleme, dar e mult mai cinstită.

Totuși, la nervi, se folosește de cuvinte pentru a distruge, pentru a lovi. Poate nici nu crede cu adevărat ceea ce scrie, dar cuvintele rănesc și sunt ireversibile după ce sunt publicate. Deci cum e, de fapt? Scrisul e o armă? Sau e un refugiu?

21 noiembrie:

Te ador fără să vreau.

Energia pe care o simt înăuntru după ce ieși din mine, după ce ieși pe ușă, după ce se instaurează dorul, mă copleșește ca o inundație și mă ține mult; îmi ajunge pentru două-trei zile. Energia asta cu raze înăuntru, cu miere polifloră, mi se citește în ochi și pe buze. Prietenii mă întreabă de ce sunt fericită. De ce sunt fericită? Nu sunt fericită, sunt o-soră-mai-mică-a-fericirii. Deci amorezată? Cred că da. Nu pot fi fericită când nu mă simt împlinită.

Visez la un Teatru al meu. Și la filme. Iar eu n-am mai fost chemată la un casting de....... Sunt evitată.
N-au nevoie de mine.

Bine, să zicem că e așa.
Când vor avea nevoie de talentele mele?
Nu sunt ale mele, le-am primit, se încalecă înăuntru, vor afară, nu știu ce să fac cu ele, nu le merit, dar ceva trebuie făcut cu ele. Să stea degeaba? Să stau degeaba?

Ia și fă singură!
În regulă, atunci. Poate când o să depun mai mult efort decât o fac acum, poate atunci...

Să revin la tine, minune.
Ce valoare au cuvintele mele dacă ele nu sunt urmate de fapte? Ce poți crede tu? Azi asta, mâine aia... Vertij. Vârtej. Uraganul Catrina.
Știi cum spune Sonia despre Astrov... Uite el a plecat, iar eu încă îi aud vocea...
E adevărat. Te simt în tot aerul din jurul meu câteva ore bune după ce ai ieșit pe ușă.
Beau din cafeaua ta, scrumez în scrumiera ta, mă lăfăi în patul tău, descui ușa cu cheia ta, adulmec parfumul tău, aștept să-mi vii.
Aștept să-mi vii.
Și din nou gândesc cum zice Hamlet: vorbe, vorbe, vorbe...
A face sau a nu face.
A vrea sau a nu vrea.
A iubi sau a nu iubi.
READINESS IS ALL.
Și ca un actor înainte de spectacol, așa și eu, actor al vieții mele, trebuie să mă pun în condiția de lucru, să mă aduc în starea de spectacol, să fiu în stare să trăiesc! Și să fac, să vreau, să iubesc!
Lenea pisicii... Lenea pisicii, ea intervine.
Mi-era lene să trăiesc. Când?
Dar acum?
Care e motivația mea? Ce mă împinge?

Ea închide jurnalul pentru moment. Și se gândește.
Dissolved Girl de la Massive Attack. Flotări. Multă apă. Un dans senzual. La bară.
Merge pe stradă foarte, foarte repede. Mai repede decât persoanele cu picioare lungi de tot.
În stânga e o fată în fustă scurtă, cu păr stufos de la genunchi în jos, cu brațe păroase, vopsită în culori stridente pe față. Are pearcing în limbă, are coșuri în bărbie și spune că e în regulă să fii exact așa cum vrei să fii. Se simte liberă.
În dreapta, lângă un salon de cosmetică, o fată aranjată din cap până în picioare, monocromă și țeapănă, promovează benzile epilatoare pentru față.
Există așa ceva? Se pare că da. Părul ăsta sălbatic crește și pe față. Femei cu mustață, femei cu barbă, femei cu perciuni, femei cu sprâncene stufoase. Frida? Ce simboluri sunt acestea? Și câte sunt făcute pentru a-i mulțumi pe bărbați? Ce e aceea "libertate"? Nina Simone a spus: "no fear".
Merge foarte repede pe stradă și un sunet o anunță că muzica e mult prea puternică în căști. Îi poate afecta auzul.
Nu o interesează. Ea ascultă muzica dată la maxim.
Wolf & I de la Oh Land.
Mașini luxoase parcate sub clădiri care stau să se prăbușească. Își amintește de filmul lui Jude. Ce film deștept. Și ea vrea să facă film. Filme deștepte. Cu sentimente, dar deștepte.
Ce e ea, așadar?
Un om sau un conglomerat de dorințe și visuri neîmplinite?
Simte cum îi ies stele din ochi.
Nu plânge, dar... o-soră-mai-mică-a-plânsului.

Când era elevă a inventat un cuvânt: "plângeriade". L-a inventat direct la plural. Plângeriadele sunt ființe mistice, nici zâne, nici elfi, nici sirene, nici centauri. Pur și simplu niște ființe mistice foarte dramatice, periculoase. Niște năluci cu lacrimi.
Белые розы de la Ласковый Май. Căștile nu mai suportă vibrația de cutremur în urechea internă.
Cum se trece dincolo de sângele moștenit? Cum să scape de comunismul internalizat? De condiția de sclavă a femeii? De neglijența clasei burgheze? Cum să lupte împotriva unor porcării genetice? Nefericire genetică. Boală cu inima, cu nervii, cu varicele, cu căderea părului, boli genetice.
Ce simplă era, deci, copilăria!

Ea merge foarte, foarte repede pe stradă. Cerul e senin, dar orașul duhnește a spermă, gunoi și prostie. Nu merge destul de repede pentru a scăpa. Nu. Ea face parte din acest oraș care i-a înghițit pe toți. Orașul-stomac.
Plopi impari de la Adrian Enescu. Se împiedică. Nu-i nimic, picioarele își amintesc de salturile de balerină. Nu cade, iar dacă e să cadă, o s-o facă în picioare. Pisica interioară nu doarme. Pisica interioară doar toarce.

Deschide jurnalul.

21 noiembrie spre seară:

"Nu mă mai despart de tine", asta îmi cântă în ceafă. O știi? O melodie a blândeții, a dragostei. Pasiunea dintre noi mă sugrumă. Respir prin plămânii tăi. Cine își face griji pentru mine? Să-și facă. Eu am ales. Mă tem. Dar am ales. Așa, tremurând. Curaj!

Nebunie curată... dar cât de tare îmi place să beau din apa ta, să mă spăl cu săpunul tău, să mă privesc în oglinda ta, să îți aduc cărți în bibliotecă, să spăl ibricul tău în care am făcut cafea din cafeaua ta.

Se întunecă și eu știu că asta înseamnă că în curând, foarte curând, brațele tale mă vor cuprinde în strânsoare, oasele mele se vor topi, iar eu mă voi ridica de la sol.