Andrei Crăciun: Alexandru Ivănoiu, ce este Teatrul Improbabil, cum a apărut și la ce ne folosește el nouă? Dar cu teatrul sonor care e treaba, lumea încă îl confundă cu teatrul radiofonic? Ce e de făcut ca să afle lumea că există teatrul sonor, că e ceva proaspăt și, cum s-ar zice la Timișoara, fain?
Alexandru Ivănoiu: Teatrul Improbabil a apărut în pandemie, ca nevoie de exprimare a tinerilor artiști și ca revitalizare a teatrului radiofonic, așa cum îl cunoaștem în terminologia populară. Însă, el nu se mai aude la radio, ci pe Spotify, pe Youtube, live alături de oameni și de cele mai multe ori în căști. E un meșteșug diferit, nu adaptăm piese/spectacole de teatru pentru a fi auzite, ci le scriem / creăm pentru a deveni o experiență sonoră. Asta îl face teatru sonor, aici începe lupta cu "teatrul radiofonic". Cred că la teatru cel mai cinstit mijloc de a promova un spectacol e să-i spui cuiva. Dacă el merită să existe, să crească, dacă atinge corzile sensibile sau aduce zâmbete este strict decizia spectatorului. Această decizie poate, într-adevăr, să țină viu Teatrul Improbabil.
A.C.: Din stagiunile Teatrului Improbabil mi-au atras atenția câteva spectacole. Unul este Minunea Minunilor, regizat de Andreea Lucaci. Care e povestea acestui spectacol, care mi se pare extrem de important atingând o temă foarte sensibilă din România de azi?
A.I.: Am scris Minunea Minunilor din vinovăția legată de bunici. "Sună-i cât mai poți, că într-o zi nu vei mai putea și o să plângi". Am auzit asta de sute de ori și nu sunt singurul. Crescând trebuie să alegi ce relații întreții. În cazul spectacolului este o relație profesională versus o relație familială. Pentru a complica frumos lucrurile am plasat dinamica românilor plecați în Italia în piesă. Cred că un personaj e definit de deciziile grele pe care le ia. Spectatorul trăiește prin aceste deciziile și este atras în dimensiunea complicată a temei "muncă vs. familie". Am vrut ca spectacolul să devină un loc al reconcilierii, al amintirii și al repoziționării. Cele mai întâlnite reacții după spectacol au fost "mi-a venit să o sun instant pe bunica/am sunat-o pe bunica". Nu știu dacă asta e o reușită sau nu. Eu, din păcate, deși o spun cu echilibru și împăcare, nu mai am cum să probez, nu mai am bunici de sunat.
A.C.: Festivalul CALEIDO se desfășoară în 2023 la Timișoara, care e capitală culturală europeană în acest an. Timișoara este, totodată, locul de unde a pornit acum treizeci și patru de ani Revoluția din decembrie 1989. Care sunt gândurile lui Alexandru Ivănoiu cu privire la Timișoara, la revoluție, la libertate și la ideea de capitală culturală europeană?
A.I.: Eu cred în reformă, nu în revoluție. Asta e o glumă (mai mult sau mai puțin) pe care am tot vehiculat-o în diverse discuții în ultimii ani. Cred că e important să ne uităm cu sinceritate la ceea ce s-a întâmplat acum 34 de ani la Timișoara. Dar cred că ar trebui să nuanțăm acest spirit revoluționar, să-i păstrăm forța și tensiunea, dar să-i bontim ghearele cu raționamente bine fundamentate, discuții între părți aflate în conflict, să îi creăm un fundament tolerant și non-agresiv, dar totodată intens, pentru a asigura că ceea ce facem are sens pentru mulți ani. Schimbările există, dar prea des apar pe termen scurt, revoluțiile există, dar ele nu răsună mereu până în constituție, regulamente de ordine interioară sau comportamente de zi cu zi. Sub conceptul de capitală culturală europeană se deschide acest loc al dezbaterii, al schimbului, al ranforsării valorilor.
A.C.: Festivalul CALEIDO se ocupă în primul rând de cei fragili, cei vulnerabili sau cel puțin așa și-a propus. Anul acesta, în 2023, tema festivalului este TOGETHERNESS. Cum stăm cu solidaritatea, cu empatia, cu "împreună", Alexandru Ivănoiu?
A.I.: Cred că merită punctat că toți, dar absolut toți putem face mai multe. Indiferent ce valori spunem că avem, acestea trebuie probate pe realitatea imediată, pe fapte concrete și nu doar în relație cu cei vulnerabili. Uneori, în numele celor vulnerabili, ne aruncăm în dezbateri, conflicte și opinii care se îndepărtează prea tare de nevoile reale. Deși vrem să generăm schimbări pozitive, în raportul nostru față de cei cu opinii diferite creăm mai mult conflict, mai puțină toleranță și o confuzie generică ce ne separă în "noi și ceilalți". Togetherness înseamnă să stăm la masă împreună cu cei care au alte păreri decât noi, cu comunitățile vulnerabile și să căutăm să cooperăm. Și să spunem glume. Să facem acele mici lucruri care relaxează și creează bucurie în munca de a schimba societăți. Și cred că teatrul e un loc bun pentru asta, mereu am crezut.
A.C.: Bad Lovers. Tot de Alexandru Ivănoiu. Despre, la urma urmei, lupta pentru iubire. Cu iubirea cum stăm astăzi în societatea românească? Ne lipsește? Ne prisosește? Suntem ok-ish? Și ce poate face, la urma urmei, teatrul, sonor sau nu, pentru noi ca indivizi umani?
A.I.: Suntem ok-ish. Nu putem nega toate discuțiile care apar în spațiul public, toate mărturiile frumoase și îngrozitoare. Poate nu putem nici să le integrăm până la capăt, poate nu înțelegem concepte noi din spațiul românesc "love bombing, gaslighting, trans-rights etc", complet și poate că mai avem mult până să le înțelegem pe deplin, dar încercăm. Și cred că e meritoriu. Și cred că e un început stângaci, dar bun. Și cred, așa cum am spus excesiv în acest interviu, că teatrul e un loc foarte, foarte, foarte bun de unde să începem. Doar să mai rămânem după spectacole, cu necunoscuții și să schimbăm păreri.