Ruth este și asistentă la noi, la UAUIM și arhitect proiectant; în această din urmă calitate, a și proiectat câteva astfel de lăcașuri de cult, neconstruite încă, dar care, dacă ar fi ridicate, ar augmenta simțitor calitatea arhitecturii acesteia, de sorginte creștină. Ca orice lucrare academică, acest volum începe cu un tablou sinoptic de istorie și teologie a neoprotestantismului, astfel încât să ne orientăm în peisajul lui aglomerat; apoi ni se explică spațiul de cult neoprotestent (e lămuritoare distincția dintre domus ecclesiae, al (neo)protestanților, pe de o parte și domus Dei, la catolici și ortodocși, pe de altă parte; de fapt, în Biblie ni se vorbește despre templul ierusalimitan ca loc al Numelui Domnului). Astfel, ni se răspunde și la întrebarea dacă bisericile neoprotestante sunt sacre, sau dacă ele conțin spațiu sacru: nu; ele sunt mai degrabă locuri de adunare și de rugăciune, ale congregațiilor.
Ea mai discută un concept interesant, care dă și titlul cărții: spațiul pus deoparte. Astfel, aceste lăcașuri de cult se deosebesc și de bisericile clasice, ortodoxă și catolică, unde spațiul este consacrat și sfințit după edificare, dar și de forme radicale de neoprotestantism, care refuză orice formă de sacralizare (casa comună, la quakers și casa privată a anabaptiștilor / amish). Aceste lăcașuri de cult, despre care vorbește doamna Iacob, nu sunt sacre, sacralizate, dar au o atmosferă sacră, prin rugăciune și predică, dar și prin tabu-ul de utilizare strictă pentru aceste două activități, cărora le sunt exclusiv dedicate.
Autoarea reușește să mențină o privire proaspătă, academică, asupra lăcașurilor propriei credințe. Nu se sfiește să fie critică și să îmi confirme concluzia exprimată în textul meu din cartea Omul evanghelic: sunt prea puține lăcașuri de cult neoprotestant în România care să verifice criterii estetice arhitecturale. Eu am dat exemple remarcabile din SUA, de unde se trage și adventismul, dar nu am găsit decât prea puține exemple locale. De aici poate să înceapă o nouă gândire a acestor lăcașuri de cult, mai cu seamă că, după minimalism, nu mai putem confunda discreția socială cu lipsa de atribute estetice.
Mie personal îmi plac mult și proiectele dedicate temei, ale autoarei, propuse în varii circumstanțe și este păcat că niciunul nu a fost construit, deocamdată. Sper ca acest volum să aibă ecou măcar în mediile neoprotestante în general și în cel adventist în particular, deși lucrarea e de interes pentru oricine preocupat de spațiul sacru și de arhitectura lăcașurilor de cult în general. Nu este nimic care să nu fie de folos în discuția despre materie / materiale, experiența fenomenologică și despre lumină. Lasă că e de folos și înțelegerea hărții sinoptice a întregului spectru de credințe și teologii creștine. Aici, în discuția despre lumină, s-a strecurat însă o mică eroare: autoarea îmi atribuie un citat dintr-un text despre lumină în biserica ortodoxă, scris împreună cu vrednicul de pomenire +Mitropolit emeritus Chrysostomos: fragmentul este dintr-un dialog și exact acel fragment îi aparține ÎPS Sale, nu mie. Mi-ar fi plăcut să îl pot scrie eu, dar nu.
Deocamdată, semnalez cu toată simpatia acest volum și aștept cu nerăbdare concretizarea concluziilor pozitive, constructive - la propriu și la figurat - cu care se încheie cartea. Remarc că măcar un ecou există de acolo, sub chipul postfeței semnate de dl. Laurențiu Florentin Moț.
În ce mă privește, în chip de concluzie, să îmi dați voie să mă... auto-plagiez, transcriind din prefața pe care cu bucurie am scris-o: Apreciez totul la Ruth, academic vorbind. Seriozitatea, în primul rând, inteligența și, mai cu seamă, o căldură interioară care umanizează cercetarea, asumând-o ca parte din ființa ei, deopotrivă cu credința.