mi-am început anul renunțând la facultatea de jurnalism. și sincer mi-am dat seama că o să fac asta la puțin timp după ce am început-o. pentru că nu era un mediu care îmi oferea ceea ce voiam eu de fapt. au fost prea puține cursuri unde chiar am simțit că învăț ceva nou și relevant. iar dacă puținii oameni din anul meu care au rămas acolo au o părere diferită, e ok. mă bucur pentru ei. celălalt motiv pentru care am renunțat la facultatea asta a fost faptul că aveam un job part time care nu îmi oferea suficienți bani pentru a trăi în cluj. care de altfel devine din ce în ce mai scump pe zi ce trece. așadar, mi-am reluat jobul full time. o mare greșeală de altfel. pentru că era un mediu cu oameni faini, doar că nicăieri nu e roz. doar biroul companiei la care m-am angajat după. în fine, ca fost student și tânăr ce alt job îți poți găsi decât relații clienți? norocoși sunt cei care chiar au găsit altceva. aveam nevoie de o sursă de venit decentă așa că încet, încet am reușit să mă detașez de lucrurile care mi se întâmplau acolo. parțial.
iar de aici totul e monoton. pentru că nu îmi mai amintesc aproape nimic. am făcut același lucru în fiecare zi. nu am reușit să mă relaxez absolut deloc. și nu mai am ce să scriu pentru că e un capitol care e șters din mintea mea.
partea palpitantă a apărut în momentul în care am decis să renunț la jobul menționat mai sus. mi-am depus demisia, am plecat, nu mi-am găsit job 3 luni de zile. nu pentru că nu aș fi vrut eu, dar aparent e un trend nou printre recruiteri să spună că nu ai nevoie de licență pentru un job și apoi să te sune și să îți închidă în nas când le spui că nu ai. sau să nu te sune niciodată. sau să îți spună că te potrivești, dar pur și simplu nu vor să te ia. am avut atât de multe interviuri încât rețineam întrebările și știam să le răspund exact așa cum voiau ei să li se răspundă. și am avut o rată de succes mai mare răspunzând așa. ce păcat că nu se mai apreciază autenticitatea.
am plecat în vacanță în italia. frumos.
am făcut un curs de HR. mă rog, iNtErNsHiP nEpLăTiT. cred că îmi diminua nervii faptul că pot să fiu eu femeia aia înțepată care recrutează candidați. evident că nu am fost înțepată deloc, că nu pot să fac rău celor ce îmi fac rău.
am fost la un concert red hot chili peppers în viena. foarte frumos. concertul. experiența nu. dar uneori oamenii sunt meniți să plece. probabil oricum e mai bine pentru fiecare dintre noi așa cum suntem acum.
totuși unele lucruri pe care ți le dorești nu sunt cele pe care ți le dorești cu adevărat sau cele care ți se potrivesc pe bune. probabil eram prea stresată de faptul că nu îmi găsesc job și nu am din ce să trăiesc și am zis că e ok orice. dar nu este. mi-am dorit foarte mult acest job și în final am reușit să îl iau. salariu decent, beneficii cât încape. ce poți să-ți dorești mai mult? îți zic eu, orice altceva. oameni faini, munca nu prea. dar am realizat asta abia după ce am plecat. pentru că în timp ce eram acolo am crezut că problema este a mea. și a fost, dar nu în totalitate. cred că doar m-am mințit singură că va fi bine și nu a fost. nu e totul roz, doar biroul companiei ăsteia era roz. nu e vina companiei. doar domeniul nu a fost potrivit pentru mine.
am început acest job în 7 august, am terminat în octombrie. însă e relevantă perioada pentru că în 21 august, de ziua soră-mii, am ajuns la spital la urgențe. unde am primit paracetamol. în principal aveam vertij, amețeli. dar mai pe lung, mult mai multe. aveam momente în care mă uitam la prietenul meu și nu îmi dădeam seama cine e și de ce e acolo cu mine. momente în care încercam să îmi dau seama cine naiba e și ce caută aici. și mă speriam. sau momente în care nu puteam să dorm din cauza atacurilor de panică. din astea au fost prea multe. singura problemă e că în acest moment pe mine nu mă mai ajută exercițiile de respirat și orice altă metodă de a diminua o astfel de stare. în tot acest timp trebuia să fac un training complex pentru noul post. mă uitam la ecran și amețeam. aproape cădeam. nu reușeam să îmi dau seama de unele lucruri. nu știam să vorbesc. nu mai știam cuvintele. disociam 90% din timp. mi-am pierdut tot. și e tragic pentru cineva ca mine să se întâmple asta. pentru că nu sunt eu cea mai bună la scris, dar e tot ce știu să fac cel mai bine.
mi-am făcut analizele, nu au ieșit bine. am ajuns la neurologie, nu a ieșit bine. am făcut 2 RMN-uri și ecografii. și momentul în care am realizat că eu chiar trebuie să fac RMN-uri, am înnebunit. pe lângă faptul că au costat o avere, pentru că creierul meu a luat-o razna crezând că o să mor în orice secundă. fast forward - coloana nu îmi e bine și am un nerv care apasă ceva ce nu trebuie. asta e tot ce îmi amintesc. dar am notat undeva ce s-a mai întâmplat. dar nu-mi amintesc unde. ah, am uitat sa menționez că nu mai am pierce-uri. pentru că am fost la RMN-uri, ecografii și multe altele. și probabil va mai trebui.
cine ar fi crezut vreodată că problemele cu coloana chiar pot să fie atât de grave?
am decis cu greu că e timpul să plec de la acest job. pentru că însemna că iar trebuie să ajung pe aceeași piață a muncii unde am fost tratată de la rău la mai rău. însemna instabilitate. doar că de data asta, chiar dacă știam mereu că relații clienți nu e domeniul în care mi-aș fi dorit să profesez, am și realizat că trebuie să fac o schimbare. am aplicat în fiecare zi la minim 50 de joburi, minim. pe toate platformele. am luat o pauză să îmi construiesc un plan pentru 'laboratorul' pe care vreau să îl fac. laborator e un cuvânt fictiv. vreau ca pe lângă blogul meu personal să creez un mediu care include toate proiectele pe care vreau să le fac. inclusiv un hub pentru creatori. așadar thatrandomlab e în șantier. nu știu concret când o să se lanseze, pentru că evident, cea mai mare prioritate o are un job real care îmi aduce și bani să trăiesc.
legat de joburi, am dat din nou de toate problemele care existau deja. am crezut că în 3 luni se va schimba ceva, dar nu prea. ori primești un salariu mic pe sclavie, ori primești o sumă mai mare pe sclavie. eu m-am convins singură că mai bine sunt stresată câștigând 4.000 lei, decât să fiu stresată pe 2.000 lei. însă știm că asta e o super minciună și probabil mi-aș fi dat demisia după o lună.
mi se pare foarte interesant că sunt postate locuri de muncă cu cerințe minime, dar când ajungi la interviu te ceartă recruiterul că nu ai mai mult. adică dacă nu eram potrivită de la început de ce m-ai chemat la interviu? că doar ce am în CV pot să-ți spun. dar problema e că din toate cele peste 100 de experiențe pe care le-am avut cu interviuri și recruiteri, o singură persoană mi-a citit tot CV-ul. ironic, persoana e din UK. dar nu o să zic că toți recruiterii români sunt oribili, pentru că nu e adevărat. am dat și de oameni superbi. dar cel mai trist mi se pare că am un CV plin de voluntariat. și asta m-a ajutat să cresc în ce sunt acum. dar e ignorat de toată lumea. o persoană din 100 chiar o să aprecieze faptul că ai făcut asta.
evident că mi-am pierdut speranța. și evident că am început să îmi caut iar joburi în relații clienți, că minim o persoană își dă demisia în fiecare zi de la un astfel de job. dar cred că cel mai remarcabil lucru care s-a întâmplat de data asta este că mi-am găsit job. și nu mi-am găsit orice. nu e relații clienți. e jurnalism. da. sunt jurnalistă. nu la un ziar, nu la două, ci la trei. cât de tare e asta? foarte tare.
pentru că mi-am pierdut toată speranța atunci când mi-am luat țeapă. sunt sigură că acum citește asta. nu sunt supărată ci doar dezamăgită. dar cred că nu poți deveni jurnalist dacă nu îți iei țeapă măcar o dată. din păcate.
dar ce poate fi mai frumos decât faptul că se poate? fără facultate. ci doar niște persoane care chiar vor să îți ofere timp să vorbești despre toate experiențele pe care le-ai avut și despre ce ai făcut. și să îți ofere o șansă. pentru că doar de asta aveam nevoie. pot să pun în CV o grămadă de detalii, dar nu o să le citească nimeni. plus că oricum sunt trecute prin soft-uri care scanează CV-uri. deci ce rost mai are. dacă nu ai niște cuvinte cheie pentru fiecare job atunci nu ai nicio șansă.
dar ce vreau să zic e faptul că după atât de multe dezamăgiri a apărut ceva și pentru mine. după un an în care m-am chinuit prea mult și m-am distrus fizic și psihic, e momentul să se întâmple ceva bun și pe planul ăsta.
habar nu am ce a fost 2023. mi-a fost greu să scriu și tot textul ăsta pentru că nu îmi amintesc nimic. singura chestie pe care o știu e că sunt din nou deschisă pentru proiecte și tot felul de lucrușoare care mă fac fericită. așadar dacă e cineva interesat, aici sunt. în sfârșit.
*
Începând din 1 decembrie 2023 așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)