În ce mai privește, derizoriul clipei și efemeritatea ființei, perdeaua tot mai fluidă dintre a fi sau / și a nu fi au creat o stare de imponderabilitate stranie.
Tot mai mulți oameni-repere, importanți pentru mine, au plecat, într-o tăcere care face din moarte un oaspete ce-și bea cafeaua firesc în lumea asta, ca la ea acasă...
Nici anul acesta un concediu real pentru mine, doar 3-4 zile, cât timp alți semeni par a se distra constant și continuu, cu resurse care le ies din pământ, din iarba verde; timp pentru mine acestea sunt tot mai seci... Fără invidie din partea-mi, trec pe lângă ei surâzând, ca un fluture cu aripile pârlite de întâlnirea cu tăciunii încinși...
Când oamenii care ți-au catifelat starea clipei nu mai sunt, aerul din jur capătă o altă structură, ochii încep să se strecoare "peste râu", de așa manieră încât nici despre tine nu mai știi precis pe unde mai ești...
Luna decembrie, care începe și cu ziua mea de naștere, încerc narcoza Sărbătorii care să-mi creeze inconștiența speranței într-un 2024... normal...
"Viitorul și trecutul sunt a lumii două fețe"..
Cât timp nu sunt doar o față, jocul rimei mai dă sens trăitului, într-o lume în care copiii se nasc cu inconștiența încrederii și speranței, care lor le dă șansa Visului, iar Lumii, șansa Vieții.
Doamne ajută!
