Ultimul capitol dintr-o poveste foarte scurtă

Și iată, aceasta este viața mea.
De onomastică, de Sf. Ecaterina, am primit un frumos cadou: inima mea returnată de la cine era, dar nu împachetată frumos, ci făcută zob.
Nu e timp să plângem, nu e timp să gândim, nu e timp să luptăm și nu e timp să ne răzvrătim. Avem spectacol.
Când ești actor, orice ți s-ar întâmpla, îți pui în câteva milisecunde toate scuturile și toate platoșele de oțel, te strângi cu chingi, lanțuri, legături puternice și îți ții măruntaiele înăuntru cât de bine poți.
Și nu numai ca actor. Cred că în orice meserie. Când ai treabă, ai treabă!
Sigur, asta înseamnă o muncă exersată; când eram amatoare sau debutantă nu puteam face acest proces atât de rapid. Sau nu puteam deloc. Acum e simplu.
Țac-pac! și m-am făcut din gheață. Din diamant. Nicio fisură, nicio lacrimă. Creier. Piatră. Munte.
Mă concentrez la repetiție, mă concentrez la spectacol. Unde am loc să urlu durerea pe scenă, pot să las să curgă niște sânge din mine, dar fără să exagerez. Scena îmi dă voie să refulez, dar nu mereu și nu oricum.
Se dă delete la tot, ca din computer.
Când pățești ceva în zi de spectacol, trebuie să devii robot. Altfel o iei razna. Gândurile tale se amestecă, taifun neînduplecat și poate să strice totul. Totul. Iar tu nu îți permiți să trădezi singurul lucru bun și frumos care ți-a rămas în viața asta: teatrul. Nu poți. Singura ta opțiune e să te faci inactiv. Cinic în fața acestei inimi care abia mai respiră.
Nu o iau în brațe, nu o lipesc la loc, nu plâng peste ea. O privesc rece, scuip și o acopăr să n-o mai văd. Nu știu când mă voi ocupa de ea. Dar acum nu. Nu acum.

Rememorez revenirile inimii mele înapoi: să fi fost vreo zece-unșpe. Cu fiecare distrugere sau autodistrugere, creierul meu a mai încasat niște lovituri care l-au cutremurat. Mă aștept, și vorbesc foarte serios, să înnebunesc cândva. Creierul meu nu mai înțelege nimic din ce i se întâmplă.

Mi-am bătut joc de el, de mine, iar și iar și iar și iar și iar...
Mi-am bătut joc de spirit.
Nu mă mir că mi se returnează inima. Mă mir că încă mai pulsează. Mă mir că încă mai sunt în viață.

Mulțumesc pentru haina de iarnă, mulțumesc pentru rochiile superbe, mulțumesc pentru lenjeria intimă atât de sexy, mulțumesc pentru lanț și pentru ochelari, mulțumesc pentru perechile de pantaloni și încălțări, mulțumesc pentru toate diminețile cu mic dejun delicios și pentru toate serile în care m-ai hrănit bine, mulțumesc pentru zecile de orgasme, mulțumesc pentru că m-ai ținut în brațe în timp ce dormeam, mulțumesc pentru atenție și ascultare, mulțumesc pentru curaj și sinceritate, mulțumesc că ai încercat, ai încercat sârguincios, să înțelegi, să te lași încălzit de căldura mea, să îmi găsești un loc undeva în viața ta.

Dar acum gata.

Nu ne permitem o nouă cădere.

Amazoanele își ridică săgețile în aer și așteaptă orice posibilă invazie. Atunci vor trage fără milă și vor călca în copite pe oricine, orice intrus, orice microb, orice replică-canalie.

Simt cum gâtul mi se umezește de dorință.

Dar gata.

Tot ce am investit mai frumos din mine se va scutura precum pomii în furtună. Va veni iarna. Și voi adormi. Nu îmi voi aminti nimic, nu voi prețui nimic. Totul trebuie aruncat, trebuie să fac curat. Limpede. Liniște. Fără melancolie, fără durere inutilă.

Simt cum gâtul mi se umilește de dorință.

Dar gata.

"Poate că acolo, dincolo de mormânt, Dumnezeu se va îndura de noi"

Până atunci, spectacol!