Absolutul și idiotul în aceeași paradigmă

Când ninge prima dată în an, îmi doresc brutal să fiu acasă la părinții mei. Nu mă duc însă pentru că acum sunt mare, iar ceea ce îmi doresc nu poate fi recuperat sau atins.

Știți, eu am nostalgia copilăriei de parcă aș avea o vârstă uriașă. Plâng după copilărie cum plânge cineva bătrân.
De când m-am trezit în viața adultă și m-am panicat, n-am încetat o secundă să mă răzvrătesc împotriva mersului natural al lucrurilor. Trag de copilărie cu dinții din toate părțile.

Eu nu gătesc, nu neapărat pentru că nu-mi face plăcere sau nu mă pricep, căci, până la urmă, ce poate fi așa de greu să înveți să faci o zeamă, niște paste, niște clătite, să prăjești un pui? Ca să fiu acceptată de societate, am bătut moneda pe faza asta cu "răsfățată" și "prințesă". E mai plauzibil să spun că din cauza modului în care am fost crescută am devenit un adult handicapat, decât să spun adevărul: îmi place să fiu hrănită. Îmi place să mă uit la altcineva cum gătește pentru mine, cum îmi așază farfuria în față și mă privește mâncând. Trag de copilărie de unde pot, storc copilăria din orice, de oriunde.

Privesc prima ninsoare din an și vreau să fiu acasă la părinții mei, dar nu oricum. Vreau să fiu în pijamale, în fața șemineului, în timp ce mama mă dezbracă, apoi mă îmbracă în haine groase de fâș, căptușite cu lână. Vreau să mă iau la întrecere cu frate-miu și să ne încălțăm cu cizmulițele de zăpadă, apoi să alergăm în curte, acolo unde ne așteaptă tata, vesel, cu fața înroșită de entuziasm, care spune: "hai, copii, la joacă!". Câinii aleargă în jurul nostru, Alex și cu mine ne suim călare în spinările săniilor și ne dăm la vale, chiuind, spre tata care ne așteaptă la finalul cursei și strigă "bravooo!", de parcă am fi realizat vreo mare chestie.

După ce ne jucăm o vreme, bucăți considerabile de omăt ne ating pielea pe interior; nu contează cu ce ești îmbrăcat, dacă te joci cum trebuie, zăpada ajunge inevitabil înăuntru, pe gât, pe piept, pe abdomen. Nu contează. Dacă te joci cum trebuie, se topește imediat.
Înfierbântați și fericiți cum nu vom mai fi niciodată, ne întoarcem în casă, iar tata ne descălță pe amândoi. Din cizmulițe sar bulgărași înghețați.
Mama ne cuprinde cu brațe infinite, ne dezbracă și ne învelește în pături albe, ca pe prunci, ca pe îngeri. Ne liniștim ușor, privim pe fereastră cum ninge, ninge, ninge...

Sap după copilărie pe oriunde. E mai acceptabil să spun că sunt imatură și înfometată de atenție decât să spun adevărul: vreau să fiu un copil, vreau să fiu liberă!

Însă timpul e de neînduplecat, iar viața îmi amintește concret cine sunt. Mă doare o măsea în care s-a strecurat prea mult fum de țigară, îmi explodează ovarele în fiecare lună și sângerez de parcă aș fi fost sfârtecată, părul ascunde câte un fir argintiu pe ici și pe colo, copiii vecinilor îmi deschid ușa de la intrarea în bloc și îmi spun "bună ziua!", sfârcurile mi se întăresc de plăcere dacă sunt atinsă cu gura, undeva pe gât sau pe brațe sau pe abdomen, proprietara apartamentului îmi scrie să plătesc întreținerea, mă plictisesc dacă mă uit prea mult timp la ceva ce nu are niciun sens or e mult prea ușor de descifrat și de anticipat, prietenii mei au treabă sau au copii sau se căsătoresc sau pleacă singuri în Canada!

Părinții îmbătrânesc.

Dar eu nu vreau. Eu vreau să fiu liberă, vreau să fac tot ce-mi vine să fac și ce-mi trece prin cap, vreau să...

... mă joc în livadă
... observ ore în șir ce fac furnicile în mușuroi
... alerg în iarbă după cei șaptesprezece câini pe care îi iubesc
... exersez baletul în fața oglinzilor imense
... desenez fără oprire
... adorm în hamac
... mănânc cereale cu lapte în fața filmului de animație Tarzan pe care îl văd a zecea oară
... ard frunze, crengi uscate și mă las absorbită de flăcările care mă hipnotizează
... construiesc un regat de nisip, pe plajă, apoi mă arunc în valuri, eternă
... mănânc o ciocolată întreagă și nu mă doare stomacul deloc
... cânt tare, cât e ziua de lungă
... mă învârt în jurul propriului ax cu scrânciobul până amețesc și aproape vomit

... apoi o iau de la capăt.

Și sunt fermecătoare și plină de candoare și suflet!

Până trec de termenul limită. După ce am trecut, toate acestea devin culpabile și poți să ajungi și în instanță din cauza lor! Sau la spitalul de nebuni.

Oameni care și-au pierdut inocența. Oameni egoiști și deprimanți. Care se cred super-maturi pentru că sunt super-terminați la modul psihologic. Care au orbit odată cu timpul. Care n-au poezie în privire și nici destulă inspirație încât să își deschidă aripile curajoși. Oameni care nu îți insuflă dorință să trăiești mai departe, ci îți îneacă toate corăbiile. Care îți taie aripile. Care ucid entuziasmul. Care au uitat cum e să piardă controlul și cât e de satisfăcător să se lase duși de val. Oameni lași care n-au pic de considerație pentru sensibilitate, spirit, care s-au baricadat în ei înșiși. Care n-au stomac să fie liberi și te trag și pe tine, te sug de vitalitate, te ceartă, te îndeamnă să îți îngrijești manifestările de parcă ai îngriji o peluză.

Dar într-o noapte, se poate ca un astfel de ins să deschidă gura și să îți povestească o amintire de acum patruzeci de ani, de când era el copil, să îți împărtășească o minunată istorie despre bunicul lui și război și umanitate și sensibilitate, despre existență ca miracol sau întâmplare, să povestească cu atâta emfază și umor, să i se aprindă ochii în întuneric, bref, se poate ca un astfel de ins să îți dovedească că există în el, încă, multă copilărie, dar e îngropată bine de tot, scufundată și înmormântată, că e foarte greu s-o poată aduce înapoi la mal, iar tu să te simți ca un idiot.

Un idiot că ai judecat. Idiot că nu poți ajuta. Idiot.
Idiot.
Idiot.

Mi-ar plăcea foarte mult să pot salva lumea. Poate că de aceea încerc mereu să îi salvez pe alții. Chiar și când e evident imposibil. Sau n-au nevoie de mine.

Mă cred prea bună, prea tare, prea deșteaptă. Mă cred prea rea, prea cretină, prea banală.

Cum am ajuns aici? Cu ochii umflați, cu genele îmbibate de sare, cu cearcăne imense, cu sânge la bot, cu sufletul rupt în bucăți, cu zero perspective.

Ceva e greșit. Ceva merge întotdeauna greșit. Ceva fac pe dos. Folosesc cuvinte nepotrivite. Sunt prea directă. Încerc să explic prea mult. Mă apăr în orice context de teamă să nu fiu atacată, învinsă și torturată. Totul e o luptă, în ochii mei. Un conflict. Contradicție. Violență. Scot ce e mai rău din omul care stă prea mult în preajma mea. N-am știut să îmblânzesc decât prin piele. Ucid în fiecare zi ființa care sunt. În fiecare zi, mai ucid un pic, ființa care sunt.

Când voi atinge dragostea care mă va iubi și pe mine, voi ajunge la zenitul ființei care sunt. Și atunci voi fi liberă.

Și nimănui nu-i pasă de toate astea. Nici măcar mie.